Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, de câte ori îmi amintesc de nopţile petrecute ca spectator, prin 1975-1976, la Cenaclul Flacăra, mă simt cuprins de-o lehamite furioasă. Şi nu pentru că mi-aş fi ratat sensul vieţii, consumând cu inocenţa maculată a elevului de liceu industrial propaganda generos şi artistic oferită. Faptele sunt clare: la început, acolo s-au întâmplat chestii frumoase; apoi, treaba s-a împuţit într-un fel nebănuit, considerat şi azi imposibil de mulţi prizonieri ai minciunilor. (Cei direct interesaţi de mistificarea trecutului ies din discuţie.) Personal, nu pretind că am fost atât de lucid încât să-mi dau seama ce se petrece; mai bine zis, din ce cauză se petrece. Am avut însă un moment de şoc atunci când Nicu Alifantis a acceptat, la sugestia liderului Adrian Păunescu, să schimbe două cuvinte scrise de poetul Ion Nicolescu într-un cântec intitulat Imn. Astfel, din „Trăiască România/ Trăiască Tricolorul/ Trăiască Alma Venus/ Măria-Sa, Poporul!” s-a ajuns la: „Trăiască România/ Trăiască Tricolorul/ Trăiască Ceauşescu/ Măria-sa, poporul!”. (Ulterior, schimbările au fost total(itar)e, textul fiind masacrat de poetul... multi-pereche, cum îl denumeau inamicii.) Au trecut 45 de ani şi n-am uitat stupoarea din acea noapte (să fi fost la Învierea din 1975? Nu mai ştiu...). Explicaţia pe care o a(ve)m nu foloseşte la nimic. Să recunoaştem: amestecul de muzică bună şi ideologie ceauşistă a lucrat impecabil, depăşind chiar şi cele mai aprinse intenţii ale mistificatorilor. Iar o contribuţie, deloc minoră, la succes a venit din partea muzicanţilor folk, rock sau ai altui gen, unii dintre ei cu intenţii onorabile. Între aceştia, Doru Stănculescu n-a fost excepţia confirmătoare de regulă, din păcate.

Mi-l aduce în memorie un disc dublu: De alaltăieri şi până ieri, editat de Asociaţia Culturală „ArhiDOR”, în 2019, greu (de) găsit şi adăugat la colecţie. Explicabilă, poate, din cauza tirajului de 1000 de exemplare, dificultatea n-a recompensat aşteptarea. Chinuitoare, neplăcută şi frustrantă în clipele când speranţa „capturii” tindea spre zero, căutarea acestei apariţii era motivată de prezenţa tutelară a lui Dan Aldea, binecunoscutul „om bun” exilat la München, a cărui experienţă de producător n-o descoperisem încă pe discul vreunui compatriot. Şi trebuie să spun că proverbul cu „la pomul lăudat...” se aplică şi aici. Aveam deja ediţia aceluiaşi disc de la Intercont, volumul I, 1998, pe casetă originală; volumul II, 2005, tot de Aldea girat, este pe CD. Nu mă lansez în judecarea unor chiţibuşuri profesionale, n-am pregătirea necesară; ce mă interesează e senzaţia lăsată de audiţie. Iar în cazul de faţă, oricâte îmbunătăţiri şi fineţuri va fi adus Dan Aldea orchestraţiei, oricât de „fără cusur” ar suna, nu regăsesc nici 25% din tensiunea şi căldura primei versiuni, înregistrate cu alţi oameni în studioul lui Valeriu Sterian, B’Inişor. După ce am ascultat noile variante, am pus caseta de acum 22 de ani, iar sunetul mi-a încălzit inima ca unui bătrân amintirea singurei iubiri. Artistul, fără îndoială, a fost dăruit de pronia divină cu asupra de măsură. Ce-a făcut cu harul său, e altă poveste!

Cântecele lui Doru Stănculescu au intrat, cumva firesc, în folclorul cult, din a doua jumătate a anilor ‘60 încoace. Să fi contat inspiraţia? Efortul? Oportunităţile? Promiscuităţile? N-are importanţă. Orice român cu pretenţii cât de cât intelectuale, simţindu-şi efemeritatea, fredonează „Ai, hai” (piesă inclusă şi pe coloana sonoră a unui film de război scris, la vârful carierei sale monumentale, de teluricul Marin Preda). Se recunoaşte, chiar dacă strâmbând subţire din buze, valoarea textelor alese de muzician pentru piese, precum şi trimiterile intertextuale evidente. N-am încotro, musai să depun mărturie că am fost intrigat peste poate când am auzit prima dată inubliabila Shambala. Nu înţelegeam legătura cu spaţiul mitic evocat de Mircea Eliade în tulburătoarea povestire Secretul doctorului Honigberger, răscitită cu fervoare prin 1974-1976. N-o înţeleg nici acum, mea culpa!

Admiratorii lui Doru Stănculescu se miră că a încetat să editeze (poate şi să compună) cântece noi după 1990, mulţumindu-se să trăiască din gloria celor precedente. N-am idee de ce, şi nu mi-aş fi pus chestiunea, dacă mă ocolea inchietudinea unor prieteni. Se pare că artistul septuagenar vrea să lase moştenire doar aceste 23 de piese, (re)imprimate cu vădită grijă de Dan Aldea. Nu e deloc rău. Mă tem însă că noile generaţii, aşa cum se întâmplă în istorie, se vor dispensa de muzica lui Stănculescu, la fel ca de multe „vechituri”. Şi eu patinez pe linia subţire dintre „cine?” şi „băi, ce mişto cânta omul ăsta odată!”. Întrebarea de ce Stănculescu, la fel ca Mircea Florian şi alţi rockeri valoroşi, refuză să intre iar în studio, este din gama „de ce trag clopotele, Mitică?”...