Într-o noapte caniculară a trecutului au-gust, m-am trezit către ziuă, lent izgonit dintr-un vis neterminat. Nu ştiu ce făcusem sau pe unde umblasem, dar aveam gura plină de gustul perelor văratice, din acelea zemoase, care se topesc pe limbă. Sucul lor vâscos, odată ce ţi-a mânjit mâinile, parcă nu se mai desprinde, oricât le-ai linge, şterge sau spăla. Aşa păţeam în copilărie, când mergeam la bunicii din partea mamei, unde, fără oprelişti sau ameninţări, „jefuiam” pomul din grădina lor înghesuită. Fiind nepotul cel mare, iubit îndestul de bătrâni şi de unchiul Nelu, flăcău „lăsat la vatră”, mi se permitea cam orice. Celălalt unchi, Vasile, trăia deja la casa lui, cu copii şi necazuri, ca orice bărbat din satele de câmpie. Şi el avea în curte un păr, cu fructe roşcate, inaccesibile – deci mai gustoase! –, din care primeam doar una... Ce-am scris până aici nu pare să se încadreze în tematica rubricii, nu-i aşa? Ei bine, nici muzica despre care încerc să moşmondesc 5000 de semne nu pare să fie rock. Dar cum să o categorisesc, de-aş fi un „specialist” pedant? În ce stil, sau curent, sau gen se încadrează? Să mă lămuresc, l-am întrebat pe interpret ce cântă. Mi-a răspuns după o scurtă ezitare, studiindu-mă pieziş cu ochi şireţi („uitătură” se spune prin zona noastră de ţară; iar privirea asta mi l-a reamintit pe unchiul Vasile): „Muzică!”

Benedict Popescu. El e artistul care mi-a rămas întipărit în memorie încă de când l-am văzut prima dată, chiar la debutul său din 1974, la TVR. (Pe atunci, instituţia respectivă aparţinea statului şi difuza două programe, iar emisiunile erau distractive şi, într-o măsură oarecare, educative. În deceniul următor au devenit din ce în ce mai educative, până au tâmpit aproape tot poporul! Azi nu mai interesează aceste amănunte care îmbârligau „normalitatea” unei epoci prăbuşite sub povara propriei prostii...) Nu prestaţia muzicală a fost elementul responsabil de neuitare, ci numele. Benedict nu e prea folosit pentru botezat copiii în Muntenia, iar apariţia unuia la televiziune, în epocă, avea ceva ce mi-a stârnit un soi de perplexitate admirativă. (E drept, găsisem numele şi într-un roman al şaizecistului I.D. Teodorescu, sârguincios imitator de W. Faulkner, căzut în ignoranţa publicului mult mai repede decât maestrul american.) Ulterior, când Benedict Popescu folosea ocarina, fluierul şi fierăstrăul muzical, prestaţiile sale căpătaseră contur miraculos, greu de egalat.

Născut în 1950, fiu, frate şi nepot de preot român ortodox, Benedict Popescu şi-a relevat abilităţile muzicale pe la şase-şapte ani. Părinţii i le-au cultivat cu seriozitatea specifică statutului lor social, temporar compromis politico-ideologic, însă respectat conform tradiţiei săteşti. Date fiind condiţiile anilor proletcultişti, cariera de muzician profesionist s-a oprit înainte să înceapă: deşi obţinuse notă maximă la examenul de admitere în şcoala de muzică, Benedict n-a intrat, pe motiv că e copil de popă. Refuzul nu i-a tăiat pasiunea pentru muzică şi pentru instrumente mai puţin folosite. Curând, el a învăţat să cânte la flaut şi la vioară, iar descoperirea chitarei acustice a echivalat cu găsirea porţii Paradisului: tânărul ajuns student al facultăţii de fizică s-a integrat generaţiei sale, ca folkist, compozitor şi interpret, alegând pentru piese versurile poeţilor români, clasici şi contemporani. A participat la concerte în diverse locuri, cluburi şi manifestări studenţeşti; de bunăseamă, a figurat şi-n atotcuprinzătorul Cenaclu Flacăra al CC al UTC, unde n-a făcut purici, fiindcă a refuzat să compună refrene cu rimele lui Adrian Păunescu, inepuizabilul lider şi textier al comédiei.

Fizician cu diplomă, doctorat şi tot ce ţine de biografia unui cercetător ştiinţific, Benedict Popescu a fost atras mai degrabă de experimentul muzical. Întâlnirea din 1982 cu „fierăstrăul care cântă” s-a înscris în firescul vieţii cuiva predestinat să caute nefirescul şi unicitatea ca manifestări ale omenirii, din Preistorie până dincolo de zilele noastre. Thereminul, instrumentul prin care grăiesc îngerii, s-a „lipit” în 1998 şi de mâinile mătăsoase ale artistului retras în studioul său submontan. Acolo (re)interpretează şi imprimă discografic (peste 10 albume) pentru publicul adunat, graţie internetului, de pe tot globul. Sunetele au moliciunea şi fineţea şoaptelor de amor cu care se „ating” fiinţele ireale pe fundul oceanelor albastre (vezi înregistrări audio-video din expediţii dedicate, la BBC). Să le atribui caracteristici angelice este o metaforă uzată, dar şi un adevăr simplu.

Cariera lui Benedict Popescu nu l-a propulsat între vedete. Motivele sunt multe şi discutabile. Probabil că oscilarea lui între profesiune şi artă, întocmai altor intelectuali născuţi şi formaţi în socialism, explică ratarea pasului spre cuvenita celebritate. I-a lipsit şi sprijinul unei case de discuri potente, plus tărăboiul inevitabil. În show-biz latră câinii şi urlă lupii, nu vorbesc îngerii.