Îl ºtiu pe Rodian Drãgoi aproape de o viaþã, din adolescenþa noastrã teleormãneanã, când ne regãseam numele împreunã în foile de literaturã editate pe-atunci. Poezia era o formã de strigãt, un mod de a ne auzi, de a spune cã existãm, cã puteam învinge tãcerea ºi cenuºiul, dar, mai ales, cã puteam visa cât pentru o lume întreagã.

Discretã ca ºi adierea câmpiei din care vine autorul ei, dar plinã de tainice înþelesuri ºi frãgezimi imagistice, poezia sa de acum refuzã, ca ºi altãdatã, inautenticul, situându-se în aria comunicãrii existenþiale, cu ambiguitãþi lirice de o frapantã prospeþime, în pofida stãrilor neguroase care o genereazã. Volumul Luminã de mireasã (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureºti, 2007) aºterne note grave pe portativul unei fiinþãri bântuite de renunþãri, dar ºi de accentele evadãrii din constrângeri, din determinãri, din conformism ºi convenþional. Cel mai adesea, aceastã eliberare se produce în spaþiul reveriei ºi al rememorãrii duioase, al regretului ºi nostalgiei, cum bine ilustreazã ciclul „Un copil deseneazã o viaþã uriaºã pe ziduri“. Universul liric se structureazã prin metafore pregnante, în viziuni de mare expresivitate: „Un copil speriat ºi flãmând / îºi tãia o felie de lunã“; „o femeie îºi cautã umbra / ascunsã în memoria cerului“; „paºii lui mãcinau tãcerea“; „Fatã cu miros de fiarã / vii nãpraznic pe sub searã / ºi-mi dãrâmi casa cu sânii“; „în grija ierburilor îmi voi lãsa trupul / ºi mã voi întoarce acasã“; „drumul se zvârcoleºte în mine ºi plânge“; „urletul lupilor clatinã stelele“; „în numele miresmelor am fost condamnat / sã car toatã viaþa o grãdinã-n spinare“; „casa de o lacrimã stã rezematã“ º.a.

Suavitatea vine dintr-o sensibilitate rãnitã („eu fiecare ºoaptã de-a ta o sãrut“), iar amintirile sunt foarte vii în aceste poeme care transcriu realitãþi interioare de un accentuat dramatism, cum ni se dezvãluie în „Tata îºi duce oasele la moarã“; „Tata îºi duce oasele la moarã / apoi îºi bate sângele în grindã // vântul doboarã iar o întrebare / ninge tãcut ºi alb dintr-o oglindã // o nuntã fãrã miri se-ntâmplã în pãmânt / prin lacrima mea trece o pãdure // mã bea cu sete cel care nu sunt / cuvintele vin noaptea sã mã fure“.

Unele versuri sunt antologice, vorbind despre o conºtiinþã artisticã pe deplin conturatã; „tot ce spun îmbãtrâneºte / înainte de a spune / ce gândesc în mine plânge / nu rãsare nu apune“ (Se fãcuse foarte tristã). Chiar ºi în poemele descriptive, Rodian Drãgoi se dovedeºte un poet remarcabil, convertind spunerea comunã în comunicare cu încãrcãturã emotivã aparte. Astfel, un peisaj cu venirea toamnei ne surprinde prin nebãnuite asocieri ºi sinestezii, reflectând alchimia stãrilor: cuvintele „sunt pline cu pãmânt“, e mai rãcoare în pãrul iubitei, „se-aude clar cum pleacã lumina din luminã“, totul culminând cu ipostaza finalã - „Suntem triºti / ca niºte ochi care-au uitat sã vadã“ (Cuvintele noastre sunt pline cu pãmânt).

O altã perspectivã, definitorie pentru aceastã etapã a scrisului sãu, se deschide cu ciclul Duminicã în Berceni, unde poezia se citadinizeazã, vegetalul fiind înlocuit de imaginea austerã ºi cenuºie. Acum poetul se cautã pe sine într-un univers schematic, convenþional, constatând amar: „plouã ºi sunt singur precum un pantof / abandonat în mocirlã“ (Duminicã în Berceni). La fel de neprielnicã ºi sumbrã îi apare împrejurarea în care poetul se rosteºte: „Întuneric pe strãzi / întuneric pe case // doar în gura poetului / este luminã“ (Mazilescu). Ca ºi, mai înainte, Dimitrie Stelaru, R.D. îºi denunþã cu disperare condiþia umilã, înstrãinarea ºi neputinþa de a se salva din efemer: „intru în casã încet încet / sã nu trezesc moartea ghemuitã / sub preºul de la intrare“ (Sub preºul de la intrare).

Poet cu voce distinctã în cadrul generaþiei sale, Rodian Drãgoi ne spune, cu mâna pe inimã, cã întoarcerea spre (ºi în) noi înºine este posibilã, iar volumul Luminã de mireasã reprezintã mãrturia ºi strigãtul unui inadaptabil care îºi trãieºte cu intensitate propriul destin creator.