La editura Niculescu din Bucureşti a apărut, în 2010, volumul Sciatică de Copou (tablete şi enunţuri civice) de scriitorul ieşean Lucian Vasiliu. Cartea este o savuroasă incursiune în teritoriul, mai mult sau mai puţin străbătut, al vieţii literare vechi sau noi, apropiate sau îndepărtate, dar în directă legătură cu actualitatea, cu spiritul contemporan de înţelegere a istoriei. Însemnările eseistice surprind cu acuitate ipostaze viu creatoare şi pledează pentru modelul umanist de cunoaştere, precum în susţinerea că greaca (veche) şi latina sunt însemne statornice ale europenităţii, de altăieri şi de astăzi (p.21). Alteori, literaturizând, autorul contrapune literatura unei realităţi diforme, situate în câmpul atât de minunat al contemporaneităţii vulgare, ignore, epidermice (p. 37). Căutările sale sunt foarte diverse, relevând aspecte mai puţin cunoscute, cu o culoare aparte, ca în Neamuri moldoveneşti, unde se preumblă Pe uliţele Iaşului o carte semnată de Vasile Panopol, fiu natural al junimistului Vasile Pogor, a cărui arhivă a dăruit-o Bibliotecii Academiei Române (p. 41). Cu Panopol întreprinde o călătorie în timp, printre vechi monumente (de ex., Palatul Culturii), intră în scenă cu domni de odinioară (Constantin N. Mavrocordat, Racoviţă, Sturza, Ghica, Alexandru Ioan Cuza, Carol I), mitropoliţi, postelnici, hatmani, spătari, vistiernici, vornici, negustori, apoi «colindă» hanurile (între care, pe cel unde a locuit Eminescu) şi feredeiele (băi de abur) cu istorii picante şi întâmplări pitoreşti, ca în orice drumeţie culturală pregnant spiritualizată. Acest periplu dă la iveală, printre altele, jurnalul netrucat, cu înţeles de inedit, al junimistului Teohari Antonescu, adevărată cronică surprinzătoare a perioadei 1893 1908. Este încă o ... antichitate vie, fiind scris caligrafic, rediografiind, pentru uz personal, sfârşitul de secol XIX şi începutul de secol XX, secvenţial, tensionat... (p. 68). În contrast cu atât de convenţionalele proiecţii ale Junimii, aici îl găseşte pe Titu Maiorescu găzduit la Hotel Binder, fumător, băutor de bere şi, din când în când, de ţuică.... Un alt episod îi este dedicat lui Eminescu şi şederii lui în Italia, iar, pentru tulburarea locurilor comune, pentru declişeizarea personalităţilor junimiste, sunt dezvăluite cumetriile junimiştilor: Teodor Naum, fiu al lui Anton Naum, se va căsători cu Adina, fiica lui Teohari Antonescu; Iacob Negruzzi era căsătorit cu Maria, născută Rosetti, iar sora Mariei, Ana, devenise, din 1886, soţia lui Titu Maiorescu; Nicolae Iorga se căsătorea, în 1890, cu Maria, fiica junimistului Vasile Tasu; însuşi Teohari Antonescu se va căsători, în Iaşi, cu Eugenia, fiica junimistului Ştefan Vârgolici etc. (pp.69-70). Dorinţa de autentic, de realitate regăsită în datele ei fireşti, este un resort atât de puternic pentru Lucian Vasiliu, încât demersul său restituie memoriei actuale detalii privind boema de altădată (la serile culturale jurnaliste excelaseră, prin umorul lor irezistibil, Vasile Pogor şi Ion Creangă) sau mai de curând (printre ultimii mari boemi ai Iaşilor sunt amintiţi George Lesnea, George Mărgărint, Petru Aruştei, Ioanid Romanescu sau Maihai Ursachi). Chiar şi «culesul viitor» în podgoria Cotnarilor este un bun prilej de reflecţie literară şi rememorare poetică, asemenea Casei cu turn din Copou sau Bojdeucii de căsuţă din mahalaua Ţicău (ulterior mahalaua celestă, în varianta poetului Mihai Ursachi). Atent la ... bolile scriitorilor, Lucian Vasiliu nu uită că suferinţa i-a încercat pe cei care au pus accentul bucuriei în opera lor. Astfel, la 57 de ani, în 1854, Anton Pann moare de tifos, iar în acelaşi an se stinge din viaţă Dimitrie Bolintineanu, în insula Samos, bolnav de friguri. Mihail Kogălniceanu suferă de ochi şi de piept, Nicolae Bălcescu are hemoptizii, exilat în Italia, Alecsandri avea rău de mare ş.a.m.d. A doua parte a cărţii este un amplu inteviu cu poetul Cezar Ivănescu, mentor contemporan al celor care participau, în anii 1993/1994, la cursuri-spectacol şi, ulterior, cursuri de poezie organizate de Casa Pogor din Iaşi, venind direct din Eminescu şi ajungând la Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Voiculescu, până la Virgil Teodorescu şi Gellu Naum, care sunt mari poeţi suprarealişti (pp. 138-139). Această convorbire reiterează ideea romantică (ba chiar idealistă!) a destinului tragic al poetului. Prin urmare, poezia este o asceză şi trebuie instituit un ordin al poeţilor, ca un ordin călugăresc, în care cei care se hotărăsc să scrie şi să facă poezie, să se retragă din lume. Să nu aibă nici familie. Să trăiască precum călugării... (p. 142). Lucian Vasiliu consemnează opiniile respective şi se repliază în penumbra cuvintelor, în echivocul ce însoţeşte orice dialog despre artă şi creatori, despre artă şi înfăptuitorii săi. Putem lua, ce e drept, această interlocuţiune şi ca pe o pledoarie fără rezerve pentru poezie şi rosturile sale contemporane, ceea ce nu este deloc rău. În concluzie, putem spune că Sciatică de Copou este benefică şi cu multiple foloase pentru cei care poposesc la răspântia acestor pagini semnate cu asupra de măsură sufletească de un confrate ce ştie a îndulci cu mult lirism aspra linie a vieţii.