Mereu uimit că se află sub cerul atât de des invocat în versurile sale, Nicolae Petre Vrânceanu păstrează şi duce cu sine, pe oriunde, acea candoare de care ar trebui să fie încărcată poezia. De când îl ştiu (s-au strâns deja câteva decenii!), are cultul prieteniei ca nimeni altul din oraşul de pe Jiu. Crede, sfielnic, în florile armoniei care ar trebui să acopere lumea, deşi vede şi el cu amărăciune cruda realitate ce ne apasă pe toţi. El, însă, zâmbeşte şi crede! S-a dus la Bucureşti să se opereze şi a reapărut în drumurile noastre la fel de liniştit cum îl ştiam, fără să-şi mai plângă singur de milă, ca alţii. I s-au frânt osiile (vieţii) în drum, dar el merge, şi aşa, mai departe. Apare în uşa redacţiei noastre greoi, înalt, cu pleşuvia-i simpatică, de parcă ar vrea să dea la o parte tot neantul (sic!) care ne înconjoară. Şi când colo, scoate o garoafă din pulpană, oferind-o ... secretarei (pentru partea opusă are întotdeauna ceva mai ... tare). Nici dacă ar greşi, nu i-aş purta vreo pică. Însă nu greşeşte. Se duce la teatru, scrie cronici despre ce a văzut acolo (mie chiar îmi plac, pentru că îmi povestesc ceea ce eu nu am răbdare să văd), este prezent, ca orice intelectual ce se respectă, la reuniuni oficiale, iar, ca orice bun creştin, se mai duce şi la biserică (aici nu pun mâna în foc), deci nu prea ai ce să-i reproşezi. Păi, îmi zic, tocmai asta-i greşeala matale, dom’ Nicule! Că eşti ireproşabil. Că faci totul ca la carte şi ... mai scrii şi versuri. Păi mie nu-mi plac lucrurile perfecte, ci roţile frânte-n drum (ca şi viaţa!), pe care să fii nevoit să le repari fie şi cu o bucată din cerul ăla dumnezeiesc de care vorbeşti ca despre un gard din care aş putea să rup şi eu o stinghie, o ulucă, să-mi mai cârpesc amărâta mea de existenţă. Ce, te-ai supărat?! Sincer, nu ai de ce, pentru că eu îţi descriu, acuma, grădina din sufletul mata – o grădină cum alta nu este. Uite o învăţătură: cel mai teribil poem este sufletul. Iar mata îl ai cu prisosinţă.

Filiala Craiova a U.S.R. (din a cărei conducere, spre ştiinţa unora mai îndărătnici sau răuvoitori, fac şi eu parte) i-a acordat, de curând, un premiu pentru toată activitatea sa literară. L-am văzut post festum, era fericit şi m-am bucurat. Dacă nişte funcţionari din preajmă-mi m-ar fi anunţat la timp, aş fi venit şi eu să-l aplaud. O fac în felul acesta, acum. Cuvintele, oricum, sunt de prisos ...

Dar să revin la pre-textul acestor însemnări, şi anume ritmurile poetice cu o încărcătură sentimentală aparte din cartea pe care N.P.V mi-a dăruit-o deunăzi, intitulată, aproape incolor, A fost odată Patria?! (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2011). Aici îşi regăseşte simbolurile preferate – iarba, cerul, pământul, apele, foşnetul şi mireasma câmpiei, cântecul de neîntrecut al păsărilor, izvoarele, şi tot ce înseamnă univers agrest reverberând melancolic sau, dimpotrivă, susţinând tonusul optimist al fiinţei asaltate de vânturi pustiitoare („pasărea sufletului se usucă şi moare”). Retras din faţa asediului nimicitor al robotizării, N.P.V. îşi trăieşte intens nostalgiile (un capitol se numeşte chiar „Nostalgii în singurătate”) în notă bucolică („imense portative sunt brazdele de-ogor, / e-o harfă uriaşă în jurul meu pământul”) sau de pastel („Vara, culcată în câmpie, / îşi bea paharul de linişte / respirând egal în iarba înaltă”), rememorând în imagini simple uriaşele metamorfoze ale devenirii („Ne-am născut din ape, odată cu algele, / când marea s-a retras am devenit / munţi, văi şi câmpii ... ”). Sub semnul împăcării interioare cu sine într-o lume a trecerii versurile scânteiază uneori: „Vino, să devenim lumină / din rotirea nebună / a secundei” (Din rotirea). Alteori poemele au o pregnanţă metaforică remarcabilă („Când păsările pleacă, / îşi mută cântecul înlăuntrul meu”) ori îşi schimbă accentul şi perspectiva către alte coordonate / dimensiuni ale lirismului, precum cele de notaţie citadină: „Mâine iar mă voi trezi / la şase şi jumătate, / mă voi îmbrăca în grabă şi, / lângă uşă aruncând câteva vorbe, / voi ajunge în staţie .../ (...) / Cartierul meu pluteşte departe de oraş, / ca o insulă în apropierea continentului” (Cu totul altfel).

Ca şi în celelalte volume, însă, prevalează tonalităţile calme, viziunile luminoase, reflectând o natură contemplativă, cu predispoziţie spre reflexivitate în linie tradiţionalistă şi cu aplicare către cele simple, fireşti, profund umane şi stabile în ordinea unei relativităţi care ne afectează pe toţi. Fiecare dintre cărţile sale (şi nu sunt puţine!) nutreşte o aspiraţie şi poartă amprenta unui vis creator. Sunt semnele unui drum de luat în seamă şi de adăugat celorlalte făgaşe din lumea cuvintelor.