Au trecut trei decenii de la debutul lui Aurel Antonie, din 1983, cu excepţionalul volum de proză scurtă Mozaicul carte primită elogios de critica literară a vremii, îndeosebi prin opiniile exclamative ale lui Laurenţiu Ulici care semnala apariţia unui scriitor autentic, de o neîndoielnică originalitate şi anvergură creatoare. M-am raliat, fără rezerve, aprecierilor pozitive exprimate atunci, considerând că modernitatea scrisului său exprimă o necesară tendinţă, în literatura noastră, de racordare la curentele cele mai noi ale contemporaneităţii. Dar mai mult decât atât, desluşeam în acele pagini semnele maturităţii artistice (autorul debuta la vârsta christică !) şi ale întoarcerii spre sinele abandonat într-o nefirească înstrăinare. Aurel Antonie vorbea despre umbra pe care o lasă gândurile în noi, despre încercarea fiinţei de a străbate labirintul, despre ceaţa şi nedesluşirile ce însoţesc orice nouă construcţie individuală atunci când nu există voinţa depăşirii lor. Referirea la miturile fundamentale ale omenirii este, în povestirile lui, doar pretextul declanşării monologului despre condiţia proprie, începutul unei călătorii interioare şi al unei dezbateri în termenii artei cuvântului. Tezeu sau Dedal constituie reperele unor viziuni cu totul noi, întruchipând parametrii căutării perpetue, propensiunea spre esenţe. Realitatea mitului şi misterul realităţii definesc, în fond, destinul uman asupra căruia se răsfrânge sensul cunoaşterii. În mod paradoxal, «construcţia» cea mai temeinică a existenţei este labirintul, forma cea mai teribilă de rătăcire în spaţiul indeterminat, dar, în acelaşi timp, motivaţia căutării sensului. Dacă scopul oricărui labirint este să-l rezolvi. Să treci prin el şi
să-i găseşti ieşirea, lipsa convingerii că acesta poate fi traversat conduce la ideea «labirintului fără ieşire» (singurul labirint fără ieşire este un labirint din care nu mai doreşti tu să ieşi).
Ceea ce surprinde în povestirile de început ale lui Aurel Antonie este tocmai situarea într-o perspectivă cu totul neaşteptată şi familiarizarea cu fabulosul, cum este această descriere a nevăzutului labirint: Din punct de vedere logic un labirint este o construcţie în care intri şi apoi încerci să ieşi cât mai repede cu putinţă. Iarăşi apare o contradicţie şi, totuşi, aşa este. Şi, odată intrat, ţi se deschid mai multe variante, iar tu ai libertatea de a alege singur calea de urmat. Singur! Şi minotaurul a fost singur, şi Tezeu, şi eu. Şi cu cât libertatea de alegere este mai mare, cu atât mai mult este condiţionată, întrucât una singură îţi oferă şansa de a ieşi. Şansa! Ăsta este sensul labirintului. Esenţa sa. Toţi suntem în labirint. Unii mai dotaţi, alţii mai puţin şi toţi caută ieşirea. Şansa de a ieşi este aceeaşi pentru toţi, dar prin însăşi esenţa sa, de şansă nu profită decât unii, extrem de puţini (Labirintul).
Ieşirea din labirint, însă, nu este o certitudine, căci labirintul dă în alt labirint acesta este de neînvins, se află înăuntrul nostru, iar în afară se întinde deşertul fără ziduri perceput, în manieră borgesiană, cu zâmbet amar, cu indiferenţă şi renunţare.
Dacă universul primului său volum se structura în jurul labirintului, romanul polemic Castelul (Editura Fundaţia «Constantin Brâncuşi», Tg. Jiu, 2012) aduce în prim paln absurdul kafkian ca notă dominantă a realului paradoxal şi derutant, sintetizat în motto-ul din marele prozator: Scriu altfel decât vorbesc, vorbesc altfel decât gândesc, gândesc altfel decât simt şi tot aşa până în adâncul fiinţei mele. Deloc întâmplător, interludiul epic de şase zile al romanului corespunde unui ciclu existenţial tradus în frământările sterile, greu de explicat, ale actanţilor depersonalizaţi din zona funambulescului Castel, unde viaţa se derulează după norme greu de înţeles şi chiar de urmat până şi de slujitorii cei mai fideli ai acestuia (Klamm, Erlanger, Momus, etc.). Arpentorul K. nu este decât cel mult un mecanism ce tulbură inerţia apocaliptică, inflexibilitatea birocratică deplin asumată de trăitorii pe straniul domeniu al Castelului, unde Întregul sistem de Legi, hotărâri şi regulamente, care reglementau viaţa pe domeniile Contelui, era astfel alcătuit încât fiecare om să fie în permanenţă vinovat de ceva. Sentimentul de permanentă culpabilitate în rândul locuitorilor era necesar pentru o mai uşoară conducere a lor şi pentru menţinerea unui sănătos climat de linişte, lipsit de violenţe inutile. (p. 112). În această lume inerţială, conchide şeful Cancelariei, arpentorul nu putea să genereze probleme majore. El era o victimă sigură a propriei naivităţi ceea ce reflectă, de fapt, imposibilitatea de a învinge absurdul perceput aici ca stare normală. Anomalia kafkiană este sistemică, ea se răsfrânge până la detaliu în existenţa umană aproape lipsită de datele originare ale Facerii, astfel încât «noua ordine» înstăpânită pe oameni şi locuri presupune reguli ce contravin firii: domnii din Castel nu dorm niciodată cu adevărat; ei doar se odihnesc după vreo lucrare epuizantă, în aşteptarea unor munci foarte grele (p. 206). Întregul proces birocratic iscat de sosirea arpentorului culminează cu afirmaţia lui Erlanger din a şasea zi, când îi spune acestuia sentenţios: Trebuia să veniţi de mult!.
Lipsa de finalitate a unui parcurs existenţial ce se dovedeşte inutil pare a fi noua temă a scrisului unuia dintre cei mai moderni prozatori de azi, cum este Aurel Antonie.