Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Metaforă şi imaginar în lirica lui Titu Dinuţ

        de Florian Copcea

Poezia lui Titu Dinuţ din Furişul din adânc este mult diferită de cea cultivată în cărţile anterioare, revelatoare de miniteme clasice, atât prin arhitectura compoziţiei, cât şi prin substanţa prozodică. Apetenţa poetului pentru formule moderne, reificate, ilustrează originalitatea ontologică şi expresivă a unui eu auctorial ajuns la maturitate, capabil să exprime un imaginar ireductibil la noile dimensiuni, exploratorii, ale discursului ficţional. Se dezvăluie, astfel, în lirica lui Titu Dinuţ o spectaculoasă ,,punere în abis” a non-realităţii lumii, fapt care îi evidenţiază priceperea inimitabilă de a construi poveşti în poveşti, bineînţeles, pentru a ne determina să medităm insistent asupra poncifelor/ angoaselor vieţii. Unul dintre laitmotivele care augmentează simţitor făptura poemelor este umbra, obsesiv aceasta bântuindu-le ,,arătările” (,,pot confunda umbra cu mine”): ,,Poate că moartea se ascunde-n umbra mea,/ voi fi înjunghiat într-un cotlon de iarnă,// […]/ Avem de ce muri fără speranţă,/ ne-am risipit viaţa în triluri de uimiri,/ luceferi copţi în râurile crude/ cu tresări de trestii culpabile de gând” (Suflecându-ne minţile); sau: ,,Umbra-ţi amişună celălalt mal/ cu plopi săvârşind reverenţe pentru râul/ curgând spre boltă cu gând de curcubeu// […]/ Ceva ca nişte degete mi-a şters/ privirea măcinată între pleoape,/ viaţa refuză să se mai repete,/ mierea bătrână întinerind dulceaţa” (Strălopitecii constelând galaxii).

De fapt, arhetipurile recurente ale poeziei lui Titu Dinuţ încorporate în metaforele-recuzită (,,vâltoarea hămesită”, ,,lacrima neplânsă”, ,,bătrânele cuvinte fermecate”, ,,lumina nefiinţei”, ,,visul de care suntem vinovaţi”, ,,nimicurile lumii”, ,,firul de nisip”, ,,cuvintele desfrunzite de taine”, ,,oblonul umbrei”) prefigurează, dincolo de orice retorică imitativă, parabole reductive. Evident, Titu Dinuţ nu reinventează poezia. Nici când îi (re)neagă influenţa asupra sufletului uman, definind-o drept mit. O asemenea poziţionare este plauzibilă, mai ales că nu-şi propune cu ajutorul ei, în text, să copieze şi să imite realitatea, chiar dacă aceasta este ,,biciuită/ şi mai ostilă ca oricând” (Prezumţii), ci să o refacă şi s-o exploreze pentru a produce emoţii şi trăiri nemaiîntâlnite/ nemaitrăite celor care o consideră balsam cu ajutorul căruia se vindecă şi cele mai adânci şi dureroase răni. Asemeni lui Baudelaire (,,un singur gând ne arde/ să dăm de ceva nou”), poetul nostru este mânat în crezul său artistic de dorinţa expresă de a lăsa ,,intratereştrilor făţarnici/ pâinea şi sarea vieţii./ Şi crucea unui neam”: ,,Să nu-ţi imaginezi că eu şi tu/ susţinem bolţi albastre-n univers./ Putem fi binele sau răul,/ dar mai există nedreptate şi dreptate,/ minciună cruntă şi-adevăr firesc,/ frumosul şi urâtul fără leac,/ […]/ Am ascuns umbra ta într-un frunziş de slove,/ să-ţi aflu foşnetul credinţei,/ însă gândaci comuni au pândit clipa,/ înmugurind-o cu chemări de iarb㔠(Zăpezile semnează adevăr în alb). Viziunea sacralizatoare a poetului, aceasta fiind privită ca statut de instanţă a imaginii ideatice, reflectă, în spiritul motivelor puse în scenă, proiecţia actualizată a paratextului în text. Emergenţa mutaţiilor produse în discurs subliniază fără echivoc paradigma signifianţei şi deopotrivă semnificative interferenţe între alter egoul creatorului şi sinele lăuntric, ontologic.

Volumul Furişul din adânc, judecat din acest unghi hermeneutic, nu este doar explorarea minimală a universului epistemologic, ci un reflex cathartic care (în)temeiază organic în scriitură un mit literar capabil să genereze, indiferent de intenţie, ,,ubicuitatea realului” (R. Barthes). Această ,,fatalitate”, ai cărei indici se regăsesc în poemele lui Titu Dinuţ, denunţă dualitatea eu-lume reconstruită pe un fundament mitic existenţial, redată într-o manieră expresionistă, de inspiraţie blagiană: ,,Am constatat că de o vreme/ lutul din mine a pornit la vale/ pendul atemporal sterpezind dinţii clipei,/ dar îmi spun că şi norii îşi înghit vântoasa/ alergând convenţional peste câmpie/ […]/ Nu-l pot uita pe cel ce sunt,/ mă surprind însă cercetând adesea/ fragilul răchitiş din coasta lunii/ încropind tainic un zăvoi” (Arboret selenar) şi: ,,Tot ce rămâne-n urmă e cenuşa de frig,/ acoperindu-ţi zbaterea de paşi,/ […]/ balbutiind formula umbrei închegate/ din umbletul temutului Walhalla” (Crepuscul). Este lesne de observat că Furişul din adânc este o construcţie conceptual-labirintică a cărei funcţie nu mai este aceea de a ţine spiritul în captivitate, ci de a-l elibera în lumea avidă după ficţiuni. Meditaţiile şi revelaţiile poetului orientate în această direcţie sunt consubstanţiale, permanent puse în împrejurarea de a textua realitatea, de a recrea contextul actului de facere a poemului: ,,Ideile, constata Hippolyte Taine,/ sunt ca şi banii: e bine când îi ai,/ dar şi mai bine când ştii să-i cheltuieşti./ Sub lumânări de veghe ce şoşoteau enigma/ un alfabet în graiul hegemonic/ mustea izbucuri de făclii/ şi candele încinse faraonic/ […]/ Am închis ochii încercând/ să repet apostolic versete,/ dar parcă nu mai eram eu, ci un fir de nisip/ măcinat de lumina nefiinţei” (Măcinat de lumina nefiinţei).

Tocmai de aceea, nu este un secret, poetul este mereu preocupat de introducerea în limbaj a semnelor care amplifică vădit ,,jocul secund”, simpatetic, al imaginaţiei trecute prin filtrul oglinzii, lăsând misterului temeiurile clipei: ,,Când nu vor mai fi trepte, o să păşesc în gol/ o să mă prăbuşesc în iadul clocotind,/ dar clipa-i amânată de-un meşter făurar/ care-a-ngropat în zid şi un gând pentru zbor/ să cucerească alte universuri” (Coşmar pe scări), şi: ,,Era noapte adâncă şi dormeam./ Cineva a-ntins mâna pe fereastră/ şi a furat ceva din mine,/ lăsând în urmă o tăcere-albastr㔠(Profund). Asociaţiile inspirate de metafore iconice, încărcate cu un suprarealism evident, indică realitatea că lumea lui Titu Dinuţ este transfigurată prin cuvânt. Practicarea de către poet, în facerea poemelor, a unui stil paradoxal, în registru grav, aparent ireductibil, demonstrează din plin existenţa elementelor paradigmei poeziei moderne, multe dintre acestea consacrate de Ion Barbu, Gellu Naum şi generaţia lui Nichita Stănescu. În concluzie, poezia lui Titu Dinuţ, urmând mimesisul precursorilor invocaţi, are darul de a ne însoţi în lumea miracolelor, într-un univers ,,în care am pătruns ca meteor/ şi nu mai văd cum m-aş putea întoarce” (Landuri bănăţene).

 

© 2007 Revista Ramuri