La steaua lui Eminescu...

Aşa-numitul neo-antropocentrism (un pan-freudism, motivat, întâi de toate, prin statistica numărului de adeziuni), după cum remarca părintele Savatie Baştovoi, în cartea de dialoguri intitulată Ortodoxia pentru postmodernişti, face parte dintr-o pletoră de noţiuni produse de post-modernism. (În funcţie de cine sau ce stă în spatele lor, în general aşa-numitele produse umane pot fi de multiple feluri: inspirate de sus, create cu imaginaţie şi cu prestigiul cuvântului, concepute cu mintea, socotite cu măsura aritmeticii, meşterite cu unealta sau – de ce nu?... – aruncate cu jetul primei porniri...; şi, de aici, câte combinaţii posibile, în câte grade de calitate corespunzătoare!...)

Ca orice noţiune inventată sau „reinventată”, şi neo-antropocentrismul la care am făcut referire nu se cere, musai, să fie „crezut pe cuvânt”. La urma urmei, e un simplu comentariu cultural. („Dumnezeu a murit” e din Nietzsche, care Nietzsche a luat ideea din Luther, care Luther, fiind prizonier afectiv al Vinerii Mari, a citit că în Evanghelie scrie... şi cercul acesta se mai poate lărgi, înainte de a se închide, cu tot ce nu zice azi ştiinţa despre ce nu poate decât să tacă, cum zice Wittgenstein, la rândul lui.)

Să nu-i dăm mai multă crezare decât merită unui simplu cuvânt. Acest fapt e, mai ales, valabil, atunci când, precum în cazul amintit, avem de-a face cu o noţiune de tip „jet”, ce „aruncă” până departe, ca dintr-o sepie (ferea!) şi care insistă să dea tonul comentariului, ba încă al tuturor comentariilor! Păi, vorba lui Caragiale, nenicule, aşa făcând, ne-am întors la moft, cu soft cu tot!...

Şi ce ni se spune, la o adică? „Toată metafizica şi filosofia nu sunt decât moft, poezie, iar esenţa fiinţării noastre, uite-o – sexualitatea şi mizeria, iar noi vă vom spune adevăru, despre care până acum s-a tăcut” (Ortodoxia pentru postmodernişti, p. 32). Minciuna apare, avertizează părintele Andrei Kuraev, „atunci când o sferă începe să se lăţească pe contul celorlalte, pe contul celor vecine, şi mai ales pe contul celor situate mai sus. Ce înseamnă o tumoare canceroasă? Ea creşte, creşte, creşte. Începe să crească şi să le strâmtoreze pe celelalte, să le omoare, şi atunci întregul organ e ca şi cum s-ar transforma în acea celulă. Organul devine inapt” (Idem, p. 33).

La urma urmei, ce înseamnă „Dumnezeu a murit” (totuna cu „sufletul a murit”), pentru unii postmodernişti? Avem de-a face, în cele mai multe cazuri, cu o teză culturală şi chiar subculturală. Nu ţine de realitate, ci de mentalitate, va să zică de raportul omului cu realitatea. În cazul celor mai mulţi, acest raport ia forma nerăbdării violente de a se realiza carnal acum-şi-aici. Tot ce impedimentează respectivul traseu e declarat ca lipsit de sens. Ne aflăm, iată, în plin cult al pragmatismului materialist. Adevărul e declarat sinonim cu utilul, adesea căutat în cea mai mediocră, dacă nu mârşavă, ipostază a sa. Nu de puţine ori avem prilejul să constatăm că relativizarea valorilor, atacul fără precedent la adresa valorilor tradiţionale, discreditarea bunului simţ comun, au ca scop nedeclarat nu toleranţa, ci mai degrabă inocularea sugestiei oculte că omul „minimal” reprezintă totul şi că totul se opreşte aici.

Din această perspectivă, şi „Eminescu a murit”, pentru că poezia a murit. Omul practic, mai nou omul-computer, nu are timp de Eminescu, îl consideră demodat, plictisitor cu idealismul lui interminabil. A murit sărac şi nebun, asta-i sentinţa de fond. Separându-l pe omul Eminescu de poetul Eminescu, refuzându-i un suflet trupului, aici s-a ajuns. La a-l declara un mărunt printre alţii, la a-i număra cu un fel de satisfacţie scăderile omeneşti, la a-i ignora geniul.

O apreciere auzită din ce în ce mai des ne reţine în chip deosebit atenţia. Unii consideră că postmodernism cu adevărat poate fi cu adevărat numai „conservatismul”, adică ceea ce vine după modernism trebuie să fie, totuşi, o reîntoarcere în spirală la clasic, la tradiţie. Acest fapt poate deveni pe deplin posibil şi prin încercarea inedită, astăzi, de recitire a lui Eminescu. Pentru că este foarte departe de noi, ca o „stea de la răsărit”, el ne este, tocmai de aceea, poate şi cel mai aproape. Lucrurile de care ne-am îndepărtat, lăsându-le în uitare, încep să arate, de la mare distanţă, adevăratul lor chip, mesajul lor mai presus de timp. Modul cum Eminescu a restructurat din temelii expresia poetică românească, debarasând-o de convenţionalism şi artificialitate, suprimând în poezia română deosebirea între termenii poetici şi termenii obişnuiţi ai limbii comune (A. Rosetti, I. Gheţie), reprezintă un mesaj cu valoare perenă, trimis de poetul nepereche către creatorii şi iubitorii de poezie din toate timpurile. Din acest punct de vedere, Eminescu nu poate deveni vreodată inactual.

Cu Eminescu, rezistenţa „gramaticală” a limbii ia sfârşit, limitele rigide se clatină... E ca şi când harul a covârşit asupra legii. Dar această „apocalipsă” (des-văluire) a limbajului a fost menită să restaureze natura şi naturaleţea, nu să le distrugă. Consoanele şi vocalele, substantivele şi verbele, articolele şi conjuncţiile răspund cu mlădieri genezice presiunilor exercitate de metrul poetic sau de diferite alte rigori ale construcţiei poematice, tot aşa cum ciorchinii de struguri copţi, din storcător, deşi stâlciaţi, dau în acel moment tot ce-i mai bun din ei: licoarea... S-a afirmat despre cursivitatea versului eminescian că nu cunoaşte constrângerea, din el a dispărut orice urmă de artificialitate, deşi auzim fluviul cum vuieşte între malurile ţinute de tiparul metric şi de rime, care există ca şi când nu ar exista...

Înţelegem şi de aici, din proximitatea miracolului eminescian, că un mare artist îşi poate asuma să practice, în interiorul unei convenţii stilistice date, fără ambiţii înnoitoare cu orice preţ (exemplu notoriu, în acest sens, fiind Mozart), dar depăşind din interior această convenţie, până la a atinge acel punct al artei menit să vorbească, în mod liber, făpturilor din toate timpurile. În interiorul barocului, Bach a fost şi un romantic, şi chiar este creatorul unei structuri muzicale ce poate să înnoiască percepţia noastră, a celor de astăzi, despre gândirea în armonie, ritm şi melodie.

Cuvântul poetic eminescian seamănă cu o structură vie, înzestrată cu o contractilitate nervoasă. Este ca un organism ce ştie să răspundă intenţiei umane. Poate că aşa a fost cuvântul la origine, mult mai legat de viaţă decât ce a rămas din el acum, când suntem obişnuiţi să-l concepem şi să-l folosim ca pe o monedă de schimb. Dar cuvântul la care visăm se dilată şi se contractă, se luminează şi se umbreşte, asemeni unui chip viu, fiind mai întâi o faţă şi un zâmbet şi abia apoi un înţeles inseparabil de ele. De aceea, expresivitatea devine, în poezie, o putere eficientă ce domină gramaticalitatea. Nu ne temem că pierdem înţelesul atâta vreme cât avem, lângă noi, chipul.

Despre cum a îmblânzit Eminescu gramatica sunt multe de spus. În fonetică ne izbim de suculenţa fonetismelor regionale sau arhaice (ex. păreţii, pahară, izvoară, mitutică, înfle, împlea, spărietă, grierel, îndărăpt). În morfologie apar forme populare regionale şi arhaice cu totul armonizate în contextul muzicalizat („cu mânule-amândouă”, „pe umerele-i goale”, „în câmpure zboară”, „lunge gene”, „printre crenge”, „cu ochii serei cei dintâi”). În vocabular ne impresionează derivaţiile inedite (furnicime, nisipiş, stâncime). În sintaxa frazei, e admitrabilă folosirea nuanţată, nemonotonă, a conjuncţiilor subordonatoare („cum ea pe coate-şi răzima/ visând ale ei tâmple”) ş.a.m.d. În gura lui Eminescu, pesmetul fărâmicios al gramaticii a devenit o prefigurare de cuminecătură.