Neghibaur coboară pe chei, face câţiva paşi de-a lungul râului metropolitan. În dimineaţa aceasta cheiul este pustiu, bătrânul se simte mai în largul său. Lasă privirile să alunece peste valuri, în amonte şi în aval, până în momentul în care apele capătă întinsoare neţărmurită şi contururile metropolei dispar cu totul înghiţite de hăuri…

Învălmăşeală de sunete şi culori… „De unde vin toate astea?” aude Neghibaur. Sau se aude… N-are răspuns. Îşi aminteşte că întrebarea l-a mai ispitit; ori de câte ori coboară pe cheiul spart, un amestec solidificat de asfalt gudronat şi ţărână, întrebarea revine. O briză uşoară se simte şi în această dimineaţă venind tot dinspre teascurile tipografiei metropolitane: mirosuri înţepătoare de cerneluri râncede, îndoite cu apă. Neghibaur se scutură. Hârtia proastă înghite cerneala, lăsând pagina murdară, o năclăială din care nu se mai înţelege nimic, idei condamnate la sufocare în mlaştina scriiturii. Prea multă apă… Siropoasă, alcoolizată, cu impurităţi care germinează molime, vaporoasă ori numai chioară… Neghibaur începe să se agite: arca e la locul ştiut, tangentă cu ţărmul. Briza mângâie pânzele de palimpsest, înşurubate în catarge subţiri, care comunică cu cerul. Burdufuri de cerneală tipografică se îngrămădesc deasupra arcei, pregătită pentru o nouă plecare. Înecat în praful metropolitan, Neghibaur visează de 30 de ani s-o atingă măcar cu degetele cu care a strunit pegasul, purtându-l în micuţa lui lectică pe străduţele oraşului. N-a reuşit; ceva i-a lipsit să reuşească…

Cheiul curat, neted ca pergamentul, îl îndeamnă acum să grăbească paşii. Arca străluceşte ca şi-n alte dăţi, mulţumită corăbierului-prizonier, care, lâncezind lungi perioade de timp, îşi trece vremea ungând pereţii exteriori cu un lichid preparat chiar de el din uleiuri sicative, polimerizate, albumine şi coloranţi… „Grăbeşte-te… Timp nu prea mai ai…” reflectează rapid Neghibaur, anticipând primirea protocolară, dacă nu pervers amicală, ce i-o va face pe puntea navei bătrânul corăbier. Se goleşte de teamă pe măsură ce înscrisul de pe pergamentul ţintuit în cel mai înalt catarg al corăbiei devine tot mai lizibil. Sunt însemnările corăbierului încercat de ape capricioase, evenimente mereu depăşite de el, care ştie atât de bine să mimeze suferinţa menirii sale generoase de salvator al unor suflete, altfel pierdute… „Îndeamnă… Îndeamnă, Neghibaure… Cât mai ai timp..” Şi iată-l sus… Ameţit de briza râului metropolitan, ameţit de mirosul cernelilor amestecate, încă neuscate pe palimpsestele în care corăbierul bătrân transformase pânzele navei sale. Neghibaur îşi freacă tălpile de podeaua din lemn, se minte, jurând că a simţit tangajul vasului, altfel înţepenit în ţărm, iar gândul înalţă castele de cuvinte ce
le-ar putea caligrafia într-un colţişor al pânzelor-pergament, neajunse de vânt şi ploaie…

Ce a urmat n-a fost prevestit de semene în prima experienţă trăită în preajma corăbiei-mamut, cu mulţi ani în urmă. Mai întâi, Neghibaur adoarme legănat de ispitiri generoase: pergamentele acoperite cu litere frumos caligrafiate, fişele cu eseurile începute şi încă nefinalizate şi chiar notiţele în pripă pe hârtie verde de ambalaj sunt împrăştiate pe de-a rândul pe punte, ca şi în ungherele corăbiei; matrozi lenevind în şezlonguri ori cuibăriţi între baloturi de hârtie tipografică silabisesc cu degetul pe rândurile de-o şchioapă mesajul sub care Neghibaur subscrisese pentru a-i garanta autenticitatea; iar în punctul cel mai de sus, cocoţat pe catargul mare, însuşi corăbierul-demiurg transcrie în pergamentul-palimpsest cuvinte de avertisment pentru cine va ezita să recunoască de azi înainte în Neghibaur alchimistul care le lipsise...

Neghibaur inspiră adânc vaporii împrăştiaţi peste tot, de la pasta cu care au fost desenate cuvintele Judecătorului. Visul prinde contur. Cu siguranţă, inspiraţia, care nu l-a părăsit niciodată de când îşi descoperise vocaţia de comunicare cu cei din jur, a fost cea care l-a prevenit într-un moment cât se poate de nepotrivit: „Ieşi repede în faţă şi spune câteva cuvinte. Nu mulţumi nimănui, fiindcă ţi se recunosc meritele cam târziu. Discursul să fie şi reproş şi îngăduinţă şi împăcare… Să înţeleagă fiecare ce-i convine…” „Somnolezi, Neghibaure… Ar fi timpul să te trezeşti…”, aude sau se aude…

Se dezmeticeşte, în cele din urmă. Vede corabia îndepărtându-se şi vreme de o clipă malaxorul din mintea lui amestecă cele mai ciudate avertismente. Înţelege că se află numai pe pontonul legănat de valurile de la suprafaţa apei, fără a se putea desprinde din parâmele oţelite ce-l ţintuiesc de mal…

Astăzi, Neghibaur este mai bătrân şi mai înţelept. Experienţa trăită pe platforma-ponton jurase s-o dea uitării şi părăsise orice gând de a mai visa… Se apropie de locul în care acostează corabia şi i se pare că păşeşte pe un teren vâscos: aceleaşi cerneluri şi tuşuri groase, puternic mirositoare, dar şi emanaţie înţepătoare de diluant. Fuseseră frecate de curând podelele şi chiar o parte din pânzele-palimpsest au fost curăţate în punctele nevralgice, semn că bătrâna navă nu va mai rămâne mult în portul metropolitan. Neghibaur nu încearcă nicio părere de rău. Descoperea fără mirare că rănile i s-au cicatrizat. Pe ponton, simţi fiorul călătoriei şi, prevăzător, făcu pasul înapoi. Curenţii subacvatici ai râului îşi făceau jocul amăgitor, nimic mai mult. „Urcă, Neghibaure…”, aude sau se aude; e prea târziu. Se simte urmărit, ţintuit cu priviri reci, bănuitoare. Sub coasta povârnită a malului, firida sepulcrală rămasă după alungarea pescarilor leproşi l-ar putea adăposti un ceas, două, trei, până când Neghibaur se va hotărî. Nu îndemnul de-a urca la bordul corăbiei hărăzite să mai salveze o dată ce mai rămăsese de salvat îl ispiteşte să se supună, ci impulsul tainic, mai adânc decât raţiunea, al propriului suflet, prizonier al aceloraşi smârcuri care-l ţin captiv. „Ai dreptate să n-o faci. Ar fi inutil…”, cuvintele nu răzbat din el aşa cum crezuse în prima clipă... Se descotorosi de mândria de a nu răspunde cu aceeaşi monedă şi replică agresiv: „Altceva… Asta ai mai spus-o… Te repeţi fiindcă nu ai puterea să inventezi ceva nou… În sfârşit, îţi duci crucea care ţi s-a agăţat în cârcă…”

Cu greu înţelege Neghibaur că iar s-a înşelat. Celălalt e într-adevăr mort sau dispărut. Uzurpatori perfizi l-au îmbrâncit în valuri ori l-au exilat pe vreun ţărm uitat. Există şi o legendă în care Neghibaur nu crede: bătrânul corăbier a fost mâncat de şobolanii părăsiţi în număr excesiv sub podelele şubrede ale ambarcaţiunii din lemn: „Eşti Toma necredinciosul, dar eu îţi spun că povestea este verosimilă. N-ai decât să încerci…” „Am să încerc, îşi promite Neghibaur. Şi chiar acum…” Involuntar, face, în schimb, pasul înapoi. A fost avertizat că nu va ajunge nici la cel mai mic catarg. „Până la palimpsest, te rod şobolanii cu fulgi cu tot, a auzit sau s-a auzit. Sunt flămânzi şi unul ca tine nu le-ar ajunge nici la o măsea. Inutil să devii un martir anonim…”

Imposibil să mai privească înainte. A observat prora corăbiei sfărâmată, protejată cu o plasă din sârmă pentru a nu permite curenţilor râului să smulgă lemnul bucată cu bucată şi să-l împrăştie între gunoaiele de la picioarele podurilor: o iniţiativă a municipalităţii până la alocarea fondurilor pentru Muzeul Marinei Metropolitane. Soarta corăbiei este pecetluită: va fi ridicată şi închisă într-un hangar, ferită de intemperii; vor angaja chiar şi un restaurator să-i înlăture periodic lemnul putrezit, să-i astupe plombele şi s-o văcsuiască. „Şi pergamentele trebuie înlocuite, Neghibaure, aude bătrânul. Palimpsestul… S-a scris prea mult şi s-a şters tot atât de mult. Ţesătura densă, bine bătută, a ajuns cu timpul o foiţă subţire….”

Nostalgic – Neghibaur gândeşte, fără argumente: Înstrăinat, piratul-navigator încearcă să privească retrospectiv spre lume-apune. Marea pare albă. Râuri albastre se varsă în ea prin estuare în care navele prea grăbite eşuează, bolnave. Curenţii-sanitari îngroapă epavele în mâlul amestecat cu dejecţii de sepie, încât pare şi el de cerneală. Piratul-navigator intuieşte, crede el, de ce marea i se pare incoloră: o priveşte la suprafaţă; îi este peste putinţă s-o pătrundă măcar cu imaginaţia până la abisuri. Astăzi, bătrânul corăbier pare mult mai reflexiv decât ieri, mai dispus să se explice: „Nu sunt iubitor de călătorii pe mare. În ordinea preferinţelor mele, călătoria oceanică a ocupat unul din ultimele locuri… Şi totuşi Arca mi-a impus, prin singura ei destinaţie, să plutesc toată viaţa între mări ispititoare….”

Întrebarea pe care şi-o pune Neghibaur este cine vorbeşte. Corăbierul cu palimpsest s-a rătăcit definitiv în smârcuri, dar cuvintele lui au supravieţuit purtate de curenţi – fulgere de cerneală – peste palimpsestul marin. Arca, în derivă, a fost acostată şi împinsă în mări mici unde vânturile aprinse, apele pluviale şi deversările industriale nu mai impresionează pe nimeni. Aici, marinari bătrâni nu există fiindcă senectutea este o vârstă necunoscută… Cuvintele, prelungindu-se printr-o gură de piatră, sunt ale Piratului-navigator. A convins municipalitatea să-i ridice soclu pe cheiul râului metropolitan, un fel de amvon fără balustradă şi fără scaunul cu perniţă în care să-şi îngroape fundul, copleşit de emoţie gnomică. Cocoţat pe mormanul de nisip şi piatră peste care s-a turnat o şapă dintr-un material ce imită marmura, amestecă lecţia de navigaţie cu istorisiri picante pentru deliciul intelectual al gurilor-cască… Neghibaur se apropie de el cât poate de mult, ciuleşte urechile. Nu se recunoaşte în niciuna dintre inepţiile care nici măcar nu au haz. Şi totuşi se simte frustrat. Aude sau se aude: „Neghibaure, nu înţeleg: îl ignori sau i te ploconeşti?...” Neînţelegerea era vădită şi vina o purta, desigur, el. Barca lui fără pânze, prea puţin ajutată de curenţi, însoţeşte de departe Arca. Ispitit de coridorul ce se deschide la pupă, dar mereu bântuit de propriile sale lumini, Neghibaur se imaginează în conflict tacit cu Lumea despre care navigatorul-pirat flecăreşte printr-o pâlnie uriaşă, cocoţat pe scări de frânghie până sub pânza-palimpsest a celui mai înalt catarg…

Este o lume a semnelor. Semnele predestinării sunt pretutindeni, în jurul oamenilor ca şi-n templele labirintice, cu coloane şi capiteluri fără ornamente. Agăţat de frânghie, piratul-navigator vede lumea răsturnată şi o percepe în stranietatea ei calculată, victimizată, acceptând fatalitatea în numele unui constructor care seamănă atât de bine cu Lucifer. „Lumea epocii dorice – absurdă prin însumarea ei coerentă…” Cuvintele rostite pe nerăsuflate şi pe care piticul îmbrăcat în nădragi marinăreşti face impresia că le reproduce trăgând cu coada ochiului la palimpsest se prăbuşesc peste Neghibaur ca o ploaie de confeti. Se simte prizonierul unui Babel lingvistic, un labirint-bibliotecă, condamnat să înghită prazul tipografic otrăvit, scurs din tomurile învechite.