Mă aflam departe de țară, într-un spațiu straniu, care, prin atâtea reguli străine de cele cu care sunt obișnuit, mi se părea ireal, o ficțiune. Într-o seară a sunat telefonul mobil. Era un număr introdus în memorie, am văzut numele, Marius Tupan, și m-am grăbit să răspund. „Bună, Marius”, am zis pe un ton firesc, înainte de a apuca să spună ceva persoana care telefonase. Însă vocea pe care am auzit-o curând n-a fost a sa, ci o voce feminină ce a șoptit: „Marius a plecat de la noi”. Secunde în șir n-am fost în stare să prind sensul acestei propoziții rostite de soția scriitorului. Iar apoi am întors situația pe toate fețele și am crezut că mi se joacă o farsă absurdă. Mintea mea refuza să accepte posibilitatea aceasta: ca el să moară, așa, din senin... În noaptea aceea n-am închis ochii. Rareori sfârșitul cuiva m-a tulburat atât de tare. De ce? Eram, repet, foarte departe și eram singur, doar cu mine / doar cu nimicul: ceea ce amplifica sentimentul de precaritate, de zădărnicie. Aceasta e o explicație. O altă explicație o reprezintă faptul că, rațional, nu puteam atașa în niciun fel ideea morții de persoana sa plină de vitalitate. Mereu și mereu, iată, moartea ne prinde nepregătiți, ne ia prin surprindere. Uităm că zilele ne sunt numărate. Facem, mereu și mereu, aceeași greșeală și nu învățăm nimic din ea: ne proiectăm existențele supradimensionat, ca și cum am fi nepieritori sau, măcar, ca și cum am avea un car de timp în față și, când colo, noi nu suntem altceva decât o grămăjoară de tină, atât de repede trecători. Omul acesta era extraordinar de energic, prolific, cu fața îndreptată spre viitor, cu mintea doldora de planuri literare pe care, spre deosebire de atâția alții, reușea să le aștearnă pe hârtie. Avea o încredere deconcertantă în proza sa și nu se sfia s-o afirme, se compara cu cei mai buni și era convins că este egalul lor. Era sănătos fizic, îl odihnea munca și-l oboseau leneveala, arderea gazului la cârciumă, nu avea alte „vicii” / pasiuni / „boli”, decât scrisul, căruia i se dedica total. Încheia o carte de care se declara mulțumit și, deîndată, parcă ascultând de principiul unui uman Perpetuum Mobile, începea alta, în care credea și mai tare. Se încăpățâna să facă de unul singur un săptămânal. An de an, alături de poeta Ileana Roman, organiza, în orașul unde urmase liceul, festivaluri de literatură la care invita prieteni scriitori din toată țara. Mergea în provincie, își lansa cărțile, avea lecturi și dialoguri cu elevii în școli, participa la jurii, descoperea talente. Atent la cei care vin, înființase premii pentru ei, se zbătea să găsească bani și, în fiecare an, decerna aceste premii într-o ceremonie de ținută. I se părea că e nedreptățit de confrați, de critici și că romanele sale merită alt tratament, altă situare. (Ceea ce, înclin eu să cred, i-a amărât inima, inima care l-a lăsat brusc, în stradă, în drum spre redacția revistei „Luceafărul”, cu care se confunda...). A fost cumva Marius Tupan o victimă a acestei diferențe de reprezentare între felul în care își evalua el literatura și felul cum i-o evaluau ceilalți? Nu știu. Ceea ce știu sigur e că am ținut la el. Am ținut la el din mai multe motive. Îmi plăcea arderea lui pentru literatură, pentru proză, pe care le privea ca pe o viață a sa mai înaltă, cerească. Îmi plăcea felul său neodihnit și neabătut de a fi, felul cum își croia drum însingurat, adeseori împotriva curentului. Îmi plăcea cultul său pentru ținuturile natale, sud-vestice, dunărene, care sunt și ținuturile mele natale și de care și eu sunt legat ombilical... Astăzi, trebuie să ne împăcăm cu gândul, că, într-adevăr, „Marius a plecat de la noi”. Dumnezeu să-l odihnească!
