De atâta vreme

„mă rătăcesc în inima mea”

şi rostesc cuvinte.

Cuvintele mele mai toate sunt greşite.

Iar când le rostesc simt

ce trebuie să simtă copacul

când îşi pierde frunzele

ori chiar ce trebuie să simtă animalul

când e jupuit de viu.

Fiecare cuvânt pe care-l rostesc şi toate la un loc

spun altceva

decât aş vrea să spună.

Iară rostirea lor sărăcit mă lasă, gol pe dinăuntru, pustiit –

parc-aş fi un sat din care locuitorii au fugit în păduri

de teama turcilor,

parc-aş fi o hală industrială abandonată

după ce au trecut prin ea hoţii de lemn, de fier, de cărămizi.

Îmi dau seama că aceste cuvinte,

pe care, pururea greşit, de atâta vreme le rostesc,

fac parte din anatomia mea bizară.

Ca blocurile de piatră dintr-o piramidă.