De curând, România a pierdut un reper moral şi intelectual major, din speţa acelor modele istorice pe care destinul nu i le dă unei naţii decât rar. Regele Mihai Întâiul a fost şi rămâne un simbol al demnităţii noastre, palidă sau terfelită din cauza invaziei sovietice, un om cu acea gândire normală, responsabilă şi nuanţată, pe care comuniştii au ţinut s-o evacueze, reuşind, cu maladivă tenacitate, în bună parte, din comportamentul unor cetăţeni altfel liberi până la instalarea regimului bolşevic. Câteva pasaje ni se par cu deosebire instructive astăzi şi aici, pe fondul unor dispute între autohtoni altminteri cultivaţi, unii fiind pândiţi, însă, de desfăşurări energic autarhiste, alţii manifestând semnele unui timpuriu apetit suicidar, căci paralel cu realitatea. Iată cum se referea regele la o anumită breaslă: „Ce li s-ar cere oamenilor de cultură din România? Poate li s-ar cere să fie ceva mai puţin teoretici. Am vorbit cu mai mulţi. Ei gândesc bine. Cum văd ei lucrurile aşa le văd şi eu, în multe privinţe, dar ei poate mai abstract decât ar trebui. O idee fără trup n-are putere. Pe văzute şi pe trăite. Altminteri, e ca şi cum ai vedea o lume întreagă umblând – dar cu câteva palme deasupra pământului”.

Sunt atâtea direcţii salubre (vezi şi „detaliul” cu folosirea optativului) în doar câteva rânduri, încât un tânăr ar fi în stare să îmbrăţişeze instinctiv, aproape, atare program de gândire, mai ales că educaţia tradiţională a acestui popor, venită pe linie neoplatonică-bizantină, a formatat şi uneori nefasta, chipurile justificabila, segregare între gând şi faptă. Nici chiar poeţii en titre nu s-ar cuveni să facă levitaţie, căci nu sunt rodul elecţiunii divine, cum le place, de altfel, unora, să creadă, vinovaţi fiind, în context, şi diverşi critici dotaţi cu o ciudată busolă costumizabilă. Ductus-ul e aproape pedagogic şi ţine de un bun-simţ care aşa se exprimă, prin reiterarea, non-impostată, a unor adevăruri pasibile de a face brusc lumină în minţile îmbâcsite şi derutate de perversitatea gândirii unicizante, marxiste: „Un om de cultură ştie mai mult decât un om simplu. E şi normal, pentru că, spre deosebire de persoanele cu mai puţină carte, el are şi experienţa altor vremuri, şi-a altor oameni, nu numai experienţa propriei lui vieţi. Cunoaşterea istoriei te ajută să te descurci mai bine în viaţa de toate zilele decât alţii. Cei mai mulţi oameni trăiesc pe cont propriu, ca şi cum ceea ce trăiesc ei nu s-a mai trăit niciodată, şi de aceea suferă mai mult decât cei care ştiu să se uite înapoi şi să vadă că, oriunde arunci privirea, se poate afla un model.” (toate inserturile din Mihai I sunt culese din volumele datorate lui Mircea Ciobanu: Nimic fără Dumnezeu. Noi convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, 1992, respectiv, Regele Mihai şi exilul românesc, Princeps, 1994). Sunt cuvinte adecvate în orice instituţie de învăţământ, inclusiv în ariile aservite, tradiţional, calculului diferenţial, să zicem, sau geneticii – cunoaşterea „ezoterică” a cifriştilor nu e cunoaştere autentică, încearcă să spună umaniştii dintotdeauna, nu e cunoaştere a vieţii, ci a unei meta-vieţi traduse în formule, reţete şi, mai grav, în programe melioriste, care pot să derapeze, cum s-a şi întâmplat, în elogiate forme de eugenie.

De aceea, mesajul sensibil, de tip, ai zice, iluminist, merge tot la suprapunerea cuvânt-făptuire, la înţelegerea critică a sintagmei cu românul născut poet, cu mai puţină emfază şi „acţiuni” populare şi cu mai multă autoscopie: „Nu imaginea României trebuie corectată, ci realitatea României”. Dar, pentru asemenea proiect, ar fi imperioasă atitudinea principială a reinstaurării unei ordini de jure, în absenţa căreia un fals îl va chema pe următorul, lăsând cale liberă oricărui parvenit spre a-şi cârpi un arbore genealogic: „Nu poţi vindeca o ţară fără să-i dai adevărul”. Tot de aici derivă, atât în politica mare, cât şi în aceea zisă „de cadre”, că gestionarea factorului uman reprezintă chiar un primum movens al asigurării sănătăţii motorului social, mai precis un veritabil scut anticorupţie: „E mai păgubitor să-l ţii deoparte pe cel bun, decât să rişti alegând o persoană care peste o vreme se dovedeşte nepotrivită. De o asemenea persoană te dispensezi, însă pe cel bun s-ar putea să-l răneşti şi să-l pierzi pentru totdeauna”. Ca să arhitecturezi ierarhii corecte, însă, trebuie ca tu însuţi să fi ajuns la altitudinea ce incumbă decidentului – şef de stat, de instituţie, de şcoală, nu importă – prin forţele proprii, prin merite individuale, pentru simplul motiv logic, printre altele, că, la un moment dat, soarta multora poate sta pe umerii unuia singur, prins, câteodată, în teroarea istoriei. Tema răspunderii, în faţa neamului şi a lui Dumnezeu, a fost una de tip pivot în toate reflecţiile regelui: „«Cum sunt eu, aşa este şi ţara mea.» Nu mai ştiu cine a spus-o. Dar dacă e un adevăr în cuvintele acestea, îţi dai seama cu câtă grijă trebuie să te porţi ca nu cumva o greşeală de-a ta să-ţi compromită ţara? Şi câtă importanţă are omul dacă unul singur e în stare să scadă sau să ridice prestigiul ţării care-i dă numele?”.

Fapt e că toate frământările de acest fel ni se par translabile foarte bine în spaţiul cultural de la noi, mai puţin predispus la privirea directă în oglindă şi mai degrabă plin de energumeni înclinaţi să creadă că lumea începe şi se sfârşeşte cu geniul lor. Problema acută este că megalomania unora, altoi pe tulpina vânjoasă a nesimţirii celor ce-au parcurs pe repede înainte treptele devenirii, seamănă cu procedurile de ieri şi de azi ale comuniştilor, care nu au ştiut decât să demoleze, să-i calomnieze pe adevăraţii conducători, să producă praf în ochii celor slabi de înger: „Au procedat astfel pentru că altceva nu ştiu să facă. Ei în nimic n-au metodă mai bună decât în materie de distrugere. Din mâna lor nu iese niciodată nimic bun. Dacă România a mai produs valori între timp, ele sunt din afara sistemului de gândire comunist. Regula comunistă e să se producă un fel de nimica, dar cu foarte mult zgomot. Comuniştii nu ştiu să conducă altfel popoarele”. După cum se vede, analogia merge fluent, fără mari eforturi de justificare: într-o ţară, sau într-o zonă, sau într-o asociaţie profesională, e de ajuns o mână de „anarhişti” care – aspect verificabil istoric, din nefericire – pot semăna lesne haosul şi confuzia, ori prin ameninţări, ori prin, mai des, ofertări de daruri credulilor care vor fi ştiind de vechea vorbă Timeo Danaos…, dar, iată, preferă să plutească cu câteva palme deasupra pământului, „înălţimea” astfel dobândită împiedicându-i să-şi vadă şi să-şi respecte semenii dotaţi, aici, la firul ierbii, cu sensibilitate şi, eventual, pudoare.