Când vorbim despre formele culturii, indiferent de epoca investigată, nu avem cum să ignorăm imperativul unei rapide ochiri de tip sociologic şi, să zicem, mentalitar. Statistic discutând, pentru că omul simplu pricepe instantaneu asta, numărul celor care nu au citit niciodată o carte ori n-au fost vreodată la teatru sau la operă e dramatic mai mare decât al cultivaţilor, autentici sau snobi. Punem la socoteală şi fenomenul snobismului, măcar pentru faptul că zelul obtuz al păstrării aparenţelor în pofida firii filistine frânează, chiar anulează pornirile violente şi ieşirile care sunt calificabile, într-o high society, drept stridente. De recitit, la noi, ciclul Hallipilor, studiabil la Litere, în fapt un vademecum al adaptabilităţii cu efort de imitare, deloc neglijabil (câtă vreme poţi să ai succes persistând în grobianism, ca un Tănase Scatiu). În alte părţi, de revăzut James Joyce sau, la fel de instructiv, Marcel Proust, cu Verdurinii săi.

Fiindcă observăm, tot mai des, că din maşini scumpe se aud manele, pe posturi TV preferate de citadini tineri, sau oricum, tot după statistici, de oameni cu studii superioare, se prezintă tot mai mulţi manelişti, în „muzică” sau în atitudine (aroganţă, descrierea averii, dispreţ faţă de limba maternă, totul în vreo cincizeci de cuvinte, dintre care se detaşază, ca ocurenţă, termenul „sincer”, utilizat adverbial). Inşi ostili şcolii, asta fiind, pe fond, o mândrie de-a lor, exhibată cu orice mediatizare, energumenii spun „sincer” lucruri axiomatice, cum că afară, fiind miezul zilei, e lumină, iar noaptea e, deh!, întuneric, şi că ar fi bine dacă n-ar fi rău. Îţi vine în minte, că e ultracunoscut, un text marxizant cântat de legenda John Lennon: Imagine. Cantautorul nu vine din, şi nici n-a reprezentat, low culture, dar să ne reamintim versurile, pacifiste, desigur, foarte pe placul doctrinei acceptabilităţii sociale, de-i mai spune, „popular”, şi Political Correctness, însă utopizante la modul diluării oricărui ancadrament moral: „Imagine there’s no countries/ It isn’t hard to do/ Nothing to kill or die for/ And no religion, too”. Adăugăm, în mod perfid, din amonte: „Imagine no possessions/ I wonder if you can”. Sună, puternic, a manifest utopizant? Şi încă, în preajma cărei ideologii, oare, sună plasat prin dicţiune? Întrebări, de bună seamă, retorice. Cât ai fi de îndrăgostit de Beatles şi de posteritatea atomizată a formaţiei (şi se exprimă un împătimit), nu ai cum să nu vezi latura extrem de populară, ca să nu zic populistă, a credo-ului.

De altfel, „imaginatorii” versurilor, respectiv starul englez şi Yoko Ono, n-au reacţionat negativ la comentariile, entuziaste şi astăzi, care vedeau imaginarul paradisiac din marea melodie drept un ghid al comunistului. Unul înnobilat artistic, vezi bine, în care unidimensionalitatea stalinistă era domptată prin tentantul şi înşelătorul parfum al semiozei infinite. Cu alte cuvinte, în loc de brutalitatea, istoric vorbind, a lui „trebuie”, ni se propune multiperspectivismul, flatant, al lui „imaginează-ţi”. Aşadar, rezultă cam o creaţie colectivă, unde fiecare ar locui confortabil din unghi mental (fără ţări, deci eliminarea beligeranţei, fără religie, fără simţul proprietăţii, făcând ce vrea, cam ca la Woodstock-ul lui 1969, reper al „libertăţii” fără vreo idee portantă, căci gândirea împovărează sau frigidizează libertatea, nu-i aşa?) şi iresponsabil moralmente.

Asta s-ar cuveni să ştim din istoria recentă, de la care ne încăpăţânăm să nu învăţăm despre pervertirea cuvintelor, care pot crea starea aceea epică a revoluţiei, „imaginată”, încă o dată, ca asanare a moravurilor şi terapie, în fapt declaşatoare de acte violente contra celor care susţin agregările moderne ale omenirii: graniţele, libertatea religioasă, garantarea proprietăţii şi aşa mai departe. Problema este, pare-mi-se gravă de tot, poate chiar generatoare de segregări comportamentale şi de fanatisme, una ţinând de asimetrie: dacă un meloman, un cititor de clasici, ori un insider al eleganţei vestimentare şi al manierelor zise de salon (există un cod în zona asta, vechi şi respectabil) poate gusta numitul festival american (e exemplul cel mai la îndemână), cel care vine la concerte ca să ţipe până leşină şi-l ia ambulanţa, vezi cazuri de la prima venire a lui Michael Jackson în România, nu e dispus câtuşi de puţin să audă de alternative pentru cultivarea libertăţii precum Brahms, Thomas Mann sau Brummel. Picnicul e şi el formă de cultură, populară, desigur, nu ai voie s-o critici, plus că tu însuţi ai fost implicat în asemenea activităţi. Dar tot la drama asimetriei ne întoarcem: tu nu laşi gunoaie (întrucât nu concepi asta, în vreme ce mulţimea declamă „Nu mă vede nimeni”) în eternul şi fascinantul peisaj mioritic.

Acum aş ajunge la segmentul teoretizant, stâlp, îndrăznesc a spune, al oricăror elansări cu exemple, care se pot înmulţi, uneori, fără a se coagula coerent. Găsesc acest lucru în termenul de secundaritate, care explică măcar două chestiuni. Mai întâi, raportul între mainstream-ul cifrist şi domeniul umanioarelor, apoi tensiunea, fluctuantă, din interiorul permisivului termen cultură dintre high şi low. Invocarea lui Virgil Nemoianu devine inevitabilă, mai ales în privinţa corectării asimetriei în câmpul interpretărilor. Realizând cât de multe lasă pe dinafară cele mai elaborate filosofii ale istoriei, care se ambiţionează să ordoneze vaste arii evenimenţiale, îţi vine să subscrii la părerea unor Edward Said, Hayden White sau Alexander Demandt. Sintetizând şi comprimând, un pic, nuanţele ante-menţionaţilor, sesizăm cum că ei descoperă că „tropii retorici şi strategiile narative, care sunt literare şi imaginative în esenţă, constituie structura de adâncime a istoriografiei”. Aşa-zisul secundar, ţinut la distanţă de savanţi şi de închinătorii la cifre, în general, revine pe căi misterioase în chiar miezul discursului, absorbind principalul printr-o evidentă tendinţă centripetă. Este acea tendinţă datorită căreia literatura domină, până la urmă, hermeneutica, în sensul că şi-o anexează.

Mai elocvente, sau cel puţin mai spectaculoase, par exemplele culese din avangarda ştiinţifică, despre care vulgul continuă să creadă că s-a edificat prin delimitare de iraţionalul şi eterogenul „scandalului” literar (ficţional). Spre dezamăgirea tuturor „scientizanţilor”, personalităţi ca Max Planck, Albert Einstein, Werner Heisenberg sau Niels Bohr admit, cu francheţe, că activitatea lor se leagă efectiv nu de „realitate”, ci de conceperea unor modele explicative, în care imaginarul şi subiectivitatea câştigă spectaculos teren. Aşa se face că „figura” universului cauzal-mecanic s-a erodat mult în ultimii ani, impunându-se, în schimb, noţiuni de felul „întâmplare”, „turbulenţă”, „fenomen haotic”, „învolburări”, „fractali”, „arabescuri” etc. Unul dintre marii fizicieni moderni are curajul de a se exprima astfel: „În fizică frumuseţea domneşte atotputernică. Experimentul greşeşte de multe ori, frumuseţea – niciodată”. Metafizica se vede repusă, treptat, în drepturile fireşti (de diferenţă specifică umană), loc de unde pozitiviştii de toate nuanţele, culminând cu cei marxizanţi, o izgoniseră cu strigăte de indignare. Interesantă revanşă, am spune, în spiritul conceptului lui Blaga: „Făptură refuzată de cer, omul de ştiinţă se lipeşte gasteropodic de terenul pe care se mişcă”.

V. Nemoianu are în vedere, permanent, demantelarea marelui mit (fals) al mimesis-ului. Cei mai mulţi cred, sincer, că imitaţia se produce cu adevărat, şi pentru ei „teoria literară predominantă, de la Platon şi Aristotel până la revendicările marxiste şi consumiste de astăzi, a fost mimetismul: «literatura imită realitatea, ea oglindeşte natura»”. Nu numai că scenariile „verosimilităţii” şi „recognoscibilităţii” se dovedesc abuzive, limitatoare, dar se şi dezvoltă premisele unei „dialectici a imperfecţiunii”, în cadrul căreia privirea investigatoare, exact în măsura în care e ambiguă şi contradictorie, arată că este un organism mental viu. Blaga, cât şi René Girard sau Michel Serres, sunt invocaţi (într-un capitol întreg din Teoria secundarului) pentru a se putea recunoaşte „valoarea şi unicitatea a tot ceea ce este secundar şi particular”. Aceleaşi linii de gândire le aparţin şi epistemologilor ultra-citaţi precum Thomas Kuhn ori Paul Feyerabend – inamicul principal, peste tot, se identifică cu legea majorităţii, conformismul, linearitatea triumfalistă, acomodarea, consecvenţa, descompunerea, controlul. Aplicate la nivelului eului, toate conduc, mai devreme sau mai târziu, la dezastru. De ce dezastru? Din simplul motiv că diluarea calităţii echivalează cu un deserviciu pentru societate, în genere, pe termen mediu şi lung.

Barbaria pândeşte relaţiile interumane când ocupaţiile „gratuite” sunt blamate în numele progresului care detestă timpii morţi. Din acest punct de vedere, acordăm credit însutit unui Adrian Leverkühn, care spune că „disonanţa exprimă tot ceea ce este elevat, solemn, pios, tot ceea ce ţine de spirit, în timp ce consonanţa şi tonalitatea fermă sunt rezervate lumii infernului – în context, unei lumi a banalităţii, a locului comun”. Aşadar, Serenus Zeitblom, cu aparentul său bun-simţ infailibil, desemnează „partea blestemată”. Omogenitatea stă în proximitatea morţii. Prin urmare, e mare deosebire între fanii lui Thomas Mann şi aceia ai lui Dan Brown. Între aceia ai Ghepardului lui Lampedusa, ca ecranizare, şi tabăra adicţilor la Bollywood. Îmi exprim temerea că ei nu prea se intersectează şi nici nu prea discută. Destul de neplăcută concluzie pentru cei care afirmă ritos, pretutindeni, şi cu aer sapienţial, că „gusturile nu se discută”. Ba da. Chiar ar fi salubru. Dar totul depinde de cine discută, să nu fie diletant.