Orice s-ar spune, suntem încă departe de a discuta de o arhivă a comunismulu românesc formată din transfigurări artistice ale ororilor şi nedreptăţilor care au distrus viaţa aşezată, aşa cum o ştiam noi, comparabilă cu stilul occidental, până la a o transforma într-un cortegiu de simulacre alimentat de fricoşi, naivi şi cinici. Cei care fug de adevăr, pentru că, umblând el cu capul spart, nu oferă o imagine plăcută, ca şi aceia care întorc, dezgustaţi, faţa, când zăresc vreun estropiat sau vreun copil subnutrit, dar fac volte-face rapid, spre a-şi reveni, la imaginea stabilă a restaurantului de lux unde prânzesc, sunt auziţi, de regulă, pledând pentru o despărţire mai degrabă statistică de regimul criminal. Ca şi cum ai evoca nişte date regretabile, comise de nişte infami depersonalizaţi, ca şi cum ai transmite neutru cum s-a rărit populaţia din cauza Marii Ciume.

Oricine s-ar putea auzi ricanând, cu „înţelepciune“, cu „echilibru“, că omenirea nu e la primul moment de confruntare cu ferocitatea, drept care să ne despărţim senini de comunism, că oricum e istorie. Problema de fond, însă, rămâne: cum este evitabilă reeditarea monstruozităţii fără a i se detecta fazele timpurii? Unul dintre răspunsuri – acele răspunsuri care se imprimă, ieşind din registrul lamento-ului – îl dă Lucian Dan Teodorovici, cu Matei Brunul (Polirom, 2011), veritabil „film“ (un cadru mai neliniştitor decât altul) despre o viaţă frântă iremediabil. Despre protagonist se acumulează informaţii pe tot parcursul cărţii, lent şi nu foarte creditabil, întrucât Matei Bruno (botezat Brunul, pentru facilizarea comunicării, de către securistul însărcinat cu recuperarea lui: „Bruno, Bruno, ce nume. Am înţeles că vine din italiană. Acum te văd şi uite că eşti chiar brun“) e un inofensiv păpuşar de vocaţie, rămas fără memorie în urma unui accident pe şantierul unde lucra ca deţinut. În general, firea de „artist“ a eroului, coroborată cu efectele sincopelor generate de torturi şi de căderea de la etajul trei, nu prea ajută cititorul neatent să pună cap la cap opiniile şi logica internă a unei vieţi pustiite, care putea fi interpretată şi sub zodia nebuniei, din moment ce confesorul său este o marionetă, căpătată în Italia primei tinereţi, şi numită Vasilache, potrivit culturii sale după ureche, de tovarăşul Bojin, supraveghetor post-închisoare, deghizat în înger păzitor. În raport cu evenimentele ce derutaseră şi minţi mai adunate epistemologic, Brunul reflectează asupra unor defazaje ivite între modesta lui viaţă şi tăvălugul numit, în epocă, transformare revoluţionară: „Pentru că abia atunci, în iarna dintre 1948 şi 1949, a început să înţeleagă că istoria mare avea întotdeauna o putere covârşitoare asupra istoriei mici, personale. Chiar dacă nu întotdeauna aveai şi şansa de-a înţelege asta la timp. Iar istoria mare se scria, în zilele acelea, printre rânduri din ziare. După ce-a trecut Anul Nou, Bruno n-a mai citit ziarele. A început, în schimb, să scrie. Să scrie nu pentru istoria mare, căci o masă şi câteva foi întinse pe ea, într-un apartament oarecare al Bucureştiului, nu-i erau acesteia suficiente, ci poate pentru istoria lui cea mică, personală. [...] A început să scrie despre o pasiune pentru care renunţase la o carieră într-un birou din Salerno, pentru care renunţase la Italia, pentru care, iată, renunţase până şi la părinţi“. Idealul era redactarea unei istorii a marionetelor, despre care făcuse o şcoală adevărată în peninsulă, poate şi pentru că fusese îndrăgostit de o marionetistă, ceea ce umpluse casa cu alte gânduri decât acelea ale tatălui, care-l dorea succesor al lanţului prosper de măcelării ce asigura financiar familia.

Într-o dimineaţă de martie a lui 1949, punând capăt proiectului eseistic, survine arestarea Brunului şi intrarea lui într-un tunel tot mai îngustat, spre limanul greu decidabil, prin acceptarea amputării unor părţi tot mai mari de fiinţă. Fondul pur se exprimă, între bătăi şi injurii cumplite, în adresarea unei rugăminţi precise către Dumnezeu, aceea ca anchetatorul să-i pună întrebări cărora să le poată da răspuns. Dacă acest suflet nevinovat e victimă directă (căci, totuşi, i-au fost doborâte trupul şi mintea) sau colaterală a istoriei, e dificil să discerni. Ancheta fioroasă la care este supus invocă, printre altele, calitatea sa de fiu al unui tată „burghez trădător“, apoi postura de spion italian, îndrumător, sub pretextul iniţiatorului în arta marionetelor, al unor tineri legionari, ca şi rolul jucat în intenţiile lui Lucreţiu Pătrăşcanu – căzut, acum, în dizgraţia comuniştilor – de a părăsi ţara. Real era că, într-adevăr, celebrul ministru îşi ajutase fostul coleg de facultate să-şi angajeze fiul, pe Bruno, la Teatrul „Ţăndărică“. Dar, cum ne confirmă mărturiile vremii, fie şi o vagă asociere cu cineva ajuns în categoria persona non grata echivala, deseori, dacă nu întotdeauna, cu represiuni ce nu excludeau exterminarea fizică. Pentru că exista şi cealaltă formă de suprimare, odios invazivă, aceea a „reeducării“ sufletelor (sunt mai multe trimiteri la Fenomenul Piteşti), în cadrul căreia „bandiţii“, „lipitorile“, „jegurile“, „scursurile“, „viermii“, „otrepele“ urmau să-şi recunoască abominabilele „crime“ în faţa clasei muncitoare şi să facă penitenţa necesară pe şantiere, mulţumind totodată neîncetat Partidului că li s-a acordat această şansă. Călăul trebuia cinstit ca entitatea care a deschis zăgazul posibilităţii metanoiei.

Din atare unghi pervers, într-un scenariu în care victima era dresată spre a-şi venera torţionarul, tovarăşul Bojin slujea, mutatis mutandis, pe post de Makarenko, însă un diriguitor de conştiinţe sensibil el însuşi la „obiectiv“ (cum era denumit cel care trebuia convertit în „om nou“). Bojin e cadrul comunist cu un început de dramă personală, secretată din propriile-i insatisfacţii, care admiră şi propagă invenţiile sovietice (colecţionează aparate foto, ceasuri, face apologia cuceririi cosmosului), dar e dezamăgit, şi iritat, pe deasupra, de migrene, pe traseu, de randamentul dat în „repararea“ derapanţilor în raport cu linia Partidului: „În prima fază, îl bucurase cumva asta. Până la urmă, semăna pe undeva cu o invenţie tehnică: iei un om puţin stricat pe-alocuri, îl repari, dar nu-i bagi piesele iniţiale, ci nişte piese noi, mai bune, care-l fac mai funcţional în contextul actualei societăţi, mai evoluate. Se distrase întrucâtva gândind aşa. [...] bucuria asta de început se dusese pe apa sâmbetei. [...] Cert era că de multă vreme nu-şi mai surprinsese vreun entuzism de inventator – cam de când îşi dăduse seama că are de-a face cu un om, nu cu o maşinărie“.

Lucrurile curg, aproape vertiginos, bine strunite epic, spre un final care o implică pe Eliza, o femeie frumoasă, cooptată de Securitate întru monitorizarea şi însănătoşirea Brunului, idee de care pare şi ea să se ataşaze. Planul lor, respectiv al ei, mai vechi, oricum (căci el este ezitant, şi, in extremis, abandonează), de a părăsi România proletcultistă, eşuează parţial. Femeia trece graniţa spre Iugoslavia, conform schemei de a fi preluaţi de familia Brunului, în speţă de mama supravieţuitoare, iar Matei, prins, evident, de grăniceri şi mursecat de câini, rămâne tot o victimă într-un loc geometric format din candoare, cecitate şi disperare. Matei Brunul este un roman frisonant-memorabil, din care se înalţă, ca o miasmă, chipul hâd al comunismului ca şi nemuritor.