Sufletul febricitat spre implozie
de Gabriel Coşoveanu
Păpădia
electrică,
al patrulea volum de poezie al lui Şerban Axinte, apărut la Casa de
Pariuri Literare (Bucureşti, 2012), este solid instalat sub zodia
oximoronului, nu doar prin titlul inspirat de trestia gânditoare a
filosofului, ci şi prin techne-ul implicat, unul al adăugirii de sens,
cuplat cu un vector, mai rar, dar acut, al suspendării vreunui sens, oricărui
sens, pentru că însuşi faptul observaţiei face ca observarea faptului să poată
eşua. Să ne înţelegem: eşuarea invocată, valabilă şi meprizabilă, simultan, în
fizică, devine, în lirică, un geyser plin de surprize, o probă - încă o
dată! - a întâietăţii semanticului asupra sintacticului. Cu o echivalenţă
epistemologică, ceea ce-şi permite electricul nu-i este îngăduit păpădiei,
şi invers. Fragila păpădie poate trăi paroxistic, drept care o pândeşte,
evident, epuizarea, definibilă ca un soi de stare de graţie: da, ţi-am mai
vorbit despre ce am văzut în oglindă;// o păpădie îşi resoarbe acele electrice/
în faţa propriei imagini;// mă retrag în camera de gardă./ cu cât eşti mai
epuizat, cu atât percepi lumea mai clar./ noaptea auzi câinii de la mare
distanţă,/ închizi ochii şi în minte încep să se deruleze imagini H. D.,// după
ore întregi de stat în pat ca în arenă. Poţi crede, la un moment dat, că
primează senzorialul şi atavicul, dar nu ai cum să nu pui în balanţă şi
semnalele limpezi ale ductus-ului postmodern. Şi discutăm, aici, de
elementele care atestă apartenenţa temporală a poetului, nu neapărat de
procedeele care l-ar include în alegria aproape mistagogică a epidermicilor
care, respingând orizontul cult, văd şi transmit, precum empiriştii
englezi, mutatis mutandis, prin atingere. Aşa că se vorbeşte despre o
reverie blurată, despre frumuseţe blurată, dar sufletul emitent (se)
comunică direct, ca un fel de Forest Gump mai cultivat. Miza este chiar această
directeţe, paradoxală serenitate în anticamera morţii, din care se hrănesc
imagini puternice, ordonate după logica suspansului: realitatea nouă te-a
pătruns/ şi ţi-ai venit singur de hac/ fără să ştii că peste exact două
zile...// doamne, doamne, ce-am mai râs!. Ridicarea podului dintre cauză şi
descrierea efectelor se numără printre cele mai fertile căi de încercare de a
defini această păpădie, care beneficiază de
atribute dintre cele mai contrastante.
În
ciuda tehnicilor de efasare şi evacuare a sensului, sesizăm precizia gândului
care irupe aproape blasfemator, avid să facă ordine într-un soi de tohu-vabohu
inhibatoriu, de bună seamă. Timbrul se dovedeşte, atunci, din speţa
apoftegmaticului: din cutia de lemn voi vedea/ ceea ce toţi au văzut şi nu au
spus nimănui/ fără ură, fără certitudini,/ aşa e cel mai bine. Asta e ceea ce
numeşte autorul deblocare a minţii, ca ieşire din contingent şi
instalare în nişte coordonate indiscernabile fizic, dar apte să-şi expună
dreptatea în mod retoric. Asemenea tensiuni apar la tot pasul şi caracterizează
un proiect care celebrează cadenţa exact în măsura în care îi martelează sensul
întemeietor. De aceea, figura autodevorării poate patrona, la o adică, acest
spaţiu liric. Vocea difuză, din adânc, totuşi cu pretenţii de deţinătoare a secretului
legăturii între adevăr şi metodă, sugerează conturul unui ouroboros, de
eternă sfâşiere fără expiere. Chit că putem glosa mult şi bine pe seama
intruziunilor thanaticului în secvenţele
lăsate, chipurile, la voia interpretantului, nici o escortă
mitologizantă nu este adusă pentru susţinerea unor versuri simple, dar
percutante tocmai prin ponderarea cruzimii cu sinceritatea
(ambele, se înţelege, convenţii de ieri, ca şi de azi, în cultură, cel puţin):
dar tu, încăpăţânat cum te ştiu, te-ai întors/ şi mi-ai propus să despicăm
de-adevăratelea firul în patru.// s-ar cuveni mai întâi să ne strângem unul pe
altul de gât.. Astfel se parafează un fel de pact bizar de neagresiune, în
care transmiterea sensului este condiţionată de verificarea prealabilă a unor
poziţii de forţă. Oricum, navigarea, deloc ŕ la Cabot, între candid şi
atroce - dimpotrivă, cu voinţa de a nu ocoli valurile crâncene ale asocierilor
imagistice care frizează autoflagelarea - asigură o motricitate naturală poeziei, expurgată de mania
demonstrativă de registru apocaliptic a multor tineri stihuitori de astăzi,
mizerabilişti sau nu. Lexicul, în cazul de faţă, nu e populat nici de creaturi
lingvistice abrazive, nici de alcătuiri scatofile - un duh îngăduitor trece
peste un peisaj care tulbură prin sărăcia sa elementală, ofertând senzaţia
topirii reperelor, farurilor, fotografiilor. Evanescenţa pare lichidul amniotic
în care se mişcă, fără mare dorinţă de a ieşi la lumină, un eu bântuit
de temele unui tu ghicit, eventual dezirabil: pe drum constat că
direcţia în care mă deplasez/ este greşită,/ nu-i nimic, sunt încă tânăr,/
peste ani şi ani îmi voi dori nespus/ să ajung la destinaţie cât mai pe
ocolite. Tot o penumbră învăluie relaţia dintre departele şi aproapele
fiinţei, sub unghi metafizic, asumabil în chip stocastic: scriu despre
dumnezeu,/ rup pagina/ o mestec încet, încet/ la masa de seară;// mâine voi
vizita/ muzeul de ştiinţe naturale.// să te văd/ cum îţi porţi cu mândrie/
trupul bine păstrat/ în saliva mea. Obsesia ego-ului convulsiv şi
compulsiv se impune, cu aceeaşi discreţie atroce impregnată în celelalte reţele
configurative, cum ar spune Charles Mauron - premeditat parcimonioase - ale volumului, tinzând spre regresum ad
uterum, sub un cer nepăsător, care indică, în fond, veterotestamentar,
gloria nevăzută şi nestimată a recluziunii: nu-mi mai rămâne decât să te sărut
cu voie, fără de voie/ nu mai contează,/ lumina soarelui o să mai stea puţin
deasupra/ până n-o să mai rămână altceva decât bucuria// bucuria de a te
îngrămădi în tine însuţi ca într-o teacă.
Una peste alta, nici un cititor de poezie românească
de astăzi nu ar avea cum să ignore vocea lui Şerban Axinte, cel puţin din Păpădia
electrică, o voce clară în sibilinicul ei, audibilă în angajarea ei de andante
al umorilor.
|
|