At�t de direct, şi, totuşi, misterios

Am mai văzut oameni d�rzi. Desigur, am t�njit după forţa lor de esenţă etică, ghicită doar �n momente hotăr�toare, care implicau principii. Şi c�nd aveau de �nfruntat armate � de obtuzi, de bornaţi, de ierbivori ori de curioase animale ale regelui, vorba lui Borges �, cei d�rzi poate oftau scurt, semn al �nţelegerii asimetriei taberelor, şi porneau, cu pas măsurat, la bătălia cea mare. Luptau ca Leonida, �n fruntea unor spartani prezenţi mai mult �n imaginaţia lor. Specia lor �ntreţine cu aceia călduţi, veşnici profitori ai sistemelor, o relaţie ca de la materie la antimaterie. Aşadar, te g�ndeşti la cei subsumabili spiritului cazon, misionar sau ideii de voluntariat medical �n zone vag civilizate, ieşite din tunelul timpului. Dar cum ar fi un literat �n atare ipostază? Un intelectual, �n general, a cărui speţă, insistau comuniştii, e mereu �n căutare de stăp�n. Unii chiar au ajuns s-o creadă, astfel că lumea literară nu duce lipsă nici de mercenari, nici de yesmeni. Poate un ficţionar, neuit�nd vreo clipă de laboratorul său, să ducă, �ntr-o m�nă, carta drepturilor semenilor săi, şi, �n alta, o sabie justiţiară sub formă de stilou, fără să pară atins de donquijotism? Un astfel de om e Gabriel Chifu. Şi că a �mplinit, acum, 60 de ani, e un amănunt, apt să genereze entuziasm familial, colegial şi prietenesc, prilej de a mai verifica stadiul unei memorii, la mulţi failibilă, cum bine ştim. Zecile de ani petrecute, �nsă, �n slujba unui ideal, neconotabil personal, trec de marcajul calendaristic şi atestă ceea ce se numeşte, chit că enclavizat şi privit, astăzi, ca un pterodactil re�nviat, caracter.

Am mai văzut, iarăşi, oameni atenţi. Uneori at�t de buni captatori ai stimulilor, că mi-au st�rnit, firesc, aş zice, o invidie cordială. Aici mi se pare că, orice am face, tot de artă vorbim. Pentru că atent este şi cel care supraveghează pentru a pedepsi, ca �n demonstraţia lui Foucault, şi arbitrul, şi alguazilul, ca şi nefericitul atins de gelozie, cu antenele telescopate ad nauseam. Pe c�nd atenţia calmă, ca o curiozitate bine strunită, serveşte descompunerii realităţii �n quarcii ei nervoşi, chipurile insesizabili, doar pentru a recompune, pe baze unice şi irepetabile, un adevăr al efortului tău de concentrare. Scrisul stă, �ntr-o măsură mult mai mare dec�t suntem tentaţi să-i atribuim, sub semnul � şi stigmatul � privirii care intră �n obiecte şi �n minţi. Fără să se recomande drept mentalist ori hipnotizator, scriitorul este, oricum ai lua-o, o sinecdocă, o parte menită să exprime �ntregul �n mod simbolic. Or, asta �nseamnă să ai putinţa de a vizualiza şi �ntregul, şi componentele sale. De a vedea şi pădurea, şi copacii. Unii i-ar zice atenţie distributivă, alţii ar lega calitatea cu pricina de noţiunea de har. Găsim temei să asociem gradul de atenţie cu o v�rstă anume? Nu prea. Gabriel Chifu are, iată, 60 de ani, şi are darul de a-i alerta el pe unii cu mult mai tineri asupra naturii �nşelătoare a reliefului pe care se mişcă, unii cu o candoare fioroasă.

Oameni perfecţionişti, iarăşi, fatalmente, am mai văzut. Creaţia artistică ori cercetarea ştiinţifică de v�rf, totuna, �ţi oferă peisajul menit să-ţi producă admiraţie, str�ngere de inimă şi o puternică �ngrijorare. Autoexigenţa, altminteri ingredient sine qua non al insului educat, poate duce, uşor, la tăcere ori la căi eliptice de exprimare, un soi de heideggeriene Holzwege, drumuri care nu duc nicăieri. Calea proaspătului sexagenar Gabriel Chifu e plină de semne, anume lăsate, ca �n basmul cu acei copii care vor să regăsească drumul către casă, care indică puncte de inflexiune. Cu fiecare volum, versul ori alineatul par mai elaborate, textura e mai lisă, biografemele, material �mbrăţişat cu program, se aglomerează fără să pară repertoar sau ghem de obsesii. Discutăm, fără �ndoială, de un traseu ascendent, plin de lecţii sublimate de viaţă, aceasta fiind şi miza generală: topirea constituentelor olteneşti şi bucureştene �ntr-o substanţă vorbitoare de la sine, fără efort, ca şi cum ar fi autonomă, ca şi c�nd s-ar fi descoperit, �ntr-un t�rziu, perpe�tuum mobile, �ntr-un loc neaşteptat. Adică nu �n ograda unui fizician, ci �n călimările golite de artist, prin fundul cărora el priveşte cerul c�nd albastru, c�nd izbitor de asemănător cu o gaură neagră. Ni se pare a detecta aici o dublă superstiţie, �n fond una singură, din moment ce ele reprezintă emanaţia aceluiaşi tip mental neodihnit. Pe de o parte, �ntrezărim un orizont alchimic, sub presiunea căruia ignarul acestei lumi, bine fiert, cu răbdare de Paracelsus, devine prizabil artsitic. Aşa � dar c�t de rar! � c�te un păcătos ajunge la metanoia. Pe de altă parte, o superstiţie renascentistă modelează paginile, �ntr-o suită �n care prevalează golurile asupra plinurilor, după planuri savante, accesibile tot unei structuri sufleteşti care nu pune �n beligeranţă cifrele cu literele.

S-a �nt�mplat să văd şi oameni reflexivi. Unii căzuţi �n ei �nşişi, �asianizaţi�, emiţători preponderent de aforisme, alţii logoreici, preocupaţi să �prindă� un segment de graţie, iminent �n reveria lor, din fluxul murdar al lumii. Nu reuşesc să mi-l �nchipui altfel pe Gabriel Chifu, recentul sexagenar (informaţie venită din nişte simple acte, prin urmare ne�ncorporabilă unui portret �realist�) dec�t ca pe ma�triseur de cuvinte, care tinde spre metadiscurs, după cum spiritul său, personaj circular prin cărţi, tinde să se elibereze de un trup care �l ajută la scris, ce-i drept, dar care �l şicanează continuu, cum face orice zestre organică de la Cădere �ncoace. El nu vorbeşte nici prea mult, nici prea puţin, reflexivitatea lui e c�t se poate de activă, impresia de ansamblu fiind de om care procesează cu viteză insesizabilă, spre a interveni, uneori tumultuos, deseori ironic, �n discuţii. Directeţea sa, marcă �nregistrată, de altfel, nu contrazice profilul de g�nditor, vizibil �n privirea elansată, �n unghiul pe care �l face capul cu referenţialul, �n figura amuzat-melancolică �n faţa unor interlocutori st�ngaci sau naivi. C�teodată ipochimenii din jur, absolut hopeless, �l fac să dea enigmatic din m�nă. Nu a lehamite, cum s-ar crede �n mod popular, nu a silă � e o geometrie a degetelor care sugerează parcă ceva despre nimicnicia oricărei strădanii de a-ţi aduce speţa la un liman. Sisif �şi continuă ruta, neobosit, cu pietricelele sale de marcat poteca, uneori scriind cărţi despre soarta unui copil care a crescut suficient de mare c�t să-l cunoască toţi şi care a rămas cu mirările de atunci.