O întrebare fantomatică bântuie prin minţile românilor, mai mult sau puţin educaţi/ oneşti, în special în vremuri de intensă viaţă a arenei sociale, bunăoară în preajma unor alegeri: cine e calificabil pentru audienţa publică? Răspunsul e atât de simplu, că riscă să scape perceperii imediate. Cum cine? Cei calificabili profesional. Dar nu prezentarea unui CV cu un eu dilatat emfatic indică echipamentul intelectual, mai ales că în discursul destinat mulţimii nu se expune respectivul document, împovărat, uneori, de titluri şi demnităţi care se obţin abia la vârsta matură în Occident. Cum deschide gura un actant (unde eşti tu, Demostene?) supus reflectoarelor, poţi discerne dacă are un ton urban sau nu, şi, în a doua ipoteză, se poate vota liniştit cu veto. Aspectul ni se pare elementar, după cum ni se pare o exagerare liricoidă a susţine că e atât de dificultuos să cunoşti personalitatea unui om, că uneori îi dedici o viaţă operaţiunii, şi, în final, constaţi eşecul efortului tău de radiografiere a caracterului respectivului. E mult mai facil - vorbitorul nu are cum evita subiecte esenţiale precum învăţământul ori cultura (unde eşti tu, Comenius?), or la aceste capitole detectezi relaţia sa îndelungată, efemeră, sau, după caz, inexistentă, cu domeniile invocate. Un ins cu şcolaritate neîncheiată nu are acces la o dezbatere conceptualizată, nu are cum, prin urmare, participa la un proces de elaborare a unei legi cu impact asupra a milioane de semeni. Nimeni nu-i pretinde candidatului vreun soi sofisticat de imaginaţie cinetică, dar consider firesc să i se ceară să facă minima distincţie între prezenţă şi profunzime: din politeţe faţă de ceilalţi, chit că o minoritate a auditoriului merge mai departe cu interpretarea faţă de aspectul fizic sau mimică, dar şi din politeţe faţă de sine. Ce părere crezi că-şi vor face despre tine cei care caută un sens în rostirea ta, şi dau greş, constant, în a găsi vreunul? Fapt e că prezenţa ubicuă, pe toate canalele mediatice cunoscute, plus alte câteva virtuale - unii candidaţi dau impresia că apar simultan la emisiuni TV diferite, toate live -, sfârşeşte prin a face o crăpătură în capul audientului, prin care se strecoară o gândire. Problema e că acea gândire e una malformată deja, şi aparţine zonei iradiate a programului spălării creierilor. Dacă nu mai se repetă, obsesiv, ca înainte vreme, sintagme precum unitatea de monolit în jurul partidului unic, se vorbeşte, prin activarea aceloraşi vechi şi eficace mecanisme ale limbii de lemn, triumfaliste, despre larga adeziune în jurul a ceva, în jurul cuiva. Procentele mai mici, din sondaje, ale altor competitori, indici reali ai stării naţiei sau contrafăcuţi, deja constituie o stare de spirit, dacă nu o senzaţie a fatalităţii. Cioran, cu solid background românesc, nu?, spune că omenirea e condamnată să oscileze între oportunism şi disperare. Dar dacă avem lenvie de a particulariza pentru Grădina Carpaţilor? Dăm de alte cuvinte cioraniene, simptomatice şi organizate tot triadic, ca în deviza Revoluţiei franceze, numai că la antipozi: usure, amertume, fatigue. Încă o dată, nimeni nu condiţionează un doritor de mărire de lecturi filosofice - poate că are aptitudini gospodăreşti remarcabile, chestiuni cronofage, oricum, ale căror rute ocolesc în mod obligatoriu Biblioteca. Şi asta ne face să revenim la punctul origo al discuţiei: dacă formaţia sa nu a fost dusă la parametri corespunzători anterior, nu va rămâne nici o secundă la dispoziţie după momentul instalării în responsabilităţi. Nu altfel este în câmpul spiritului, spre exemplu: ar trebui să operăm o distincţie între criza culturii (concept care a generat atâtea anchete prin revistele literare) şi criza administrării ei. Între criza de inspiraţie (sic!) a condeierilor şi criza economic-socială care îi recomandă vulgului ca pe nişte entităţi redundante, bizare şi chiar jalnice, la o adică, demne de registrul lor famelic. Concepţie tipic marxizantă, prin care se face o segregare netă între munca serioasă şi cea, invizibilă, de creaţie, a intelectualilor care sunt sortiţi, vezi bine, să-şi caute un stăpân. Mai bun, mai ignar, dar ei nu au de ales, din motiv de condiţii asigurate de Stat, sunt constrânşi să devină condotieri. Ideea de autonomie este exclusă din perspectiva politrucului, absolut sigur că ascensiunea sa nu are nimic de-a face cu ciudăţenii culturale. Pe el nu-l interesează câtuşi de puţin că e expert doar într-o retorică non sequitur; în schimb, e calificat în studierea naturii umane, şi anume acea parte a ei cu gheare şi colţi. Acolo, urmările sunt de un singur fel, de un decis maniheism, în sensul precis că cei mai puţin vorace sunt mâncaţi, mai devreme sau, dacă au notorietate în breaslă, mai târziu. De aceea, primul lucru de învăţat ar fi libertatea, adică acel principiu în virtutea căruia nu e necesar să-ţi foloseşti colţii spre a răzbi, ci calificarea. Într-o carte recentă (Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii), Andrei Cornea analizează şansele omului de a deveni el însuşi, dincolo de miluirea alternativă a Stăpânului, când cu ciomagul, când cu nutreţul, pentru a constata, cum spune şi titlul, că dobândirea unei anumite demnităţi personale, a simţului etic, aşadar, pare proba supremă pentru împlinirea fiinţei. A fi liber înseamnă a nu mai cauţiona coada ceauşistă la alimente prin realizările Cârmaciului, a fi mefient în raport cu doctrinele consolatoare, a fi atent, chiar alert la aporiile lui Kafka, şi, mai ales, a fi reactiv la trivializarea şi uniformizarea limbajului. Din atare punct de vedere, un scriitor e o mină de aur la suprafaţă. Viaţa sa poate să nu fie exemplară, dar este cât se poate de instructivă, şi poate configura o paradigmă existenţială, cum ar aceea a romanticului Eminescu. Da, nu găseşti totul printre cărţi, nu poţi trăi într-un mediu rarefiat, ca într-o proiecţie paralelă cu lumea vulgară, precum, să zicem, personajul lui Huysmans, excentricul des Esseintes, dar cărţile fac totul posibil.
