Primei categorii i se raliază, uneori ingenuu, alteori, în pur spirit naţionalist-găunos, însă întotdeauna nefast, un cortegiu de hipnotizaţi, cititori la modul vag, dar declamatori posedaţi, controlaţi de calendarul mistic (15 ianuarie, 15 iunie). Mitizanţii aceştia festivişti sunt generaţi, din păcate, chiar de şcoală (nu Şcoală!), în primul rând, înclinată să inducă tinerilor sentimentul adoraţiei, până la prostire/prosternare, pentru cineva care „să ne mântuiască”, miraculos, să ne fie exorcist al complexelor naţionale, să dea replică, protocronist, detractorilor şi, eventual, să funcţioneze ca râul Lethe în raport cu nefericirea economică şi socială. Se înghesuie, în tabăra omagiatorilor de profesie, şi destui actori, ce-şi fac din inadecvarea la vers un veritabil program, performat, patetic sau tunător, şoptit ori plângăreţ, după caz. Totul este potenţat de televiziune, radio, periodice, lovite, după momentul festiv, de o amnezie atroce faţă de valorile literare, manifestată, primordial, în siluirea idiomului matern (v. recentul Comunicat alertant al Uniunii Scriitorilor din România în privinţa degradării limbii române în spaţiul public) şi în narcisiacele talk-show-uri.

Din perspectiva lui Petru Creţia (cf. Testamentul unui eminescolog), dincolo de liturghiile ad-hoc, opera lui Eminescu ar fi trebuit să prilejuiască „un examen de conştiinţă al întregii culturi româneşti” – în loc să se producă asta, „peste tot ce înseamnă studii eminesciene s-a întins pustiul”. Nimeni, în opinia exegetului, erijat, aici, într-un fel de Cato Cenzorul, nu a formulat întrebările necesare pentru un bilanţ, nimeni nu s-a implicat profund în operaţia descifratoare a preţioasei moşteniri, astfel încât stadiul cercetării rămâne blocat într-o tradiţie ceremonioasă, „încremenită în înfricoşătoarea ei vacuitate”. Incipitul ex abrupto este, totuşi, înşelător: autorul ştie să recunoască meritele înaintaşilor (precum Călinescu, Perpessicius) şi ale congenerilor, suficient de numeroşi, aceştia din urmă, încât să contrazică durele aserţiuni liminare. Criza diagnosticată, rezultă, nu se referă la onestitatea şi rigoarea proiectelor, multe împlinite, ci la defazajul existent între nevoia de înnoire a ediţiei profesioniste şi logistica insuficientă, agravată de impactul standardului de viaţă asupra exegetului. Petru Creţia, perfecţionist intratabil, aspru (uneori în exces) cu alţii, dar şi cu sine, constituie un oportun şi salubru exemplu de evaluator, ajuns la aserţiuni incomode prin forţa evenimentelor. Testamentul său e mărturia unei iubiri trădate, lucru imputabil nu atât unor persoane anume (deşi domeniul mişună de veleitari), ci, cum ar fi spus Constantin Noica, „netrebniciei româneşti”, în general. Sperietura în faţa greului trebii pare să ne fie consubstanţială, şi atunci forjăm modele şi paradigme, uşor manipulabile, pentru care istoria şi literatura (panteonul „marilor noştri clasici” etc.) reprezintă sere bine încălzite. O punere la punct, elegantă, dar fermă, sună astfel: „Omul mare nu este un model, el este o zestre şi o măsură”. Zestrea se poate irosi, dar măsura te obligă. Să vedem cum ne admirăm omul mare, poetul nepereche, raportându-ne la cunoaşterea în adânc a moştenirii, cu evitarea derapării în elegii ieftine.

Ar fi de revizuit, mai întâi, ideea confortabilă potrivit căreia dispunem de o monumentală ediţie, deci necriticabilă, chiar tabu, datorată lui Dumitru Panaitescu-Perpessicius. Cu toate că providenţialul editor (ne gândim, în principiu, la sacrificarea sănătăţii sale) a întemeiat un stil şi o metodă, de la care nu ai cum să nu porneşti, contribuţia lui s-ar dovedi, azi, greoaie. O consultare fructuoasă a ei pretinde ochiul connaisseur-ului; ca argument se aduce mărturia lui Iorga: „Matematica adnotatorului va putea fi foarte cu greu urmărită. Eu unul n-o pot face uşor: uneori mă pierd”.

De revizuit, şi încă urgent, ca fiind mai arbitrară, este, în optica lui Creţia, tripartiţia circulantă o vreme (pre)lungă: poezii antume, poezii postume, poezii originale de inspiraţie folclorică. Renunţarea la ea (deşi de acolo a pornit Negoiţescu în influentul său eseu din 1967, pentru a institui opoziţia neptunic/ plutonic), ar fi impusă de un deziderat ştiinţific: „Viitoarea ediţie va trebui să cuprindă toate poeziile scrise de Eminescu în ultima versiune existentă a fiecărei poezii şi în ordinea cronologică a acestor ultime redactări”. Desigur că, privit astfel, din perspectiva scrupulelor de filolog salahor prin manuscrise, strălucitorul studiu al lui Negoiţescu nu-şi află sprijin „nici în texte, nici în psihologia poetului”. Reţinem exemplul cu Nu mă înţelegi, text publicat de Perpessicius întâi ca antumă, în volumul I, apoi, în volumul VI, ca postumă, într-o versiune extinsă. Omenească scăpare. Atunci, definirea pertinentă, de maximă eficacitate, a unei antume, s-ar prezenta în felul următor: „tot ce există într-o versiune finală (deci asupra căreia autorul n-a mai revenit), şi anume una transcrisă pe curat, fără corecţiuni şi cu o grafie îngrijită, şi înmânată cuiva ca şi spre publicare”. E o ipoteză.

Pentru a se evita exagerările, sentimentalismul kitsch (crearea unui Eminescu al romanţelor, bunăoară, plin de „mister şi dragoste”, la modul telenovelistic) sau amatorismul cras, Petru Creţia propune un scurt canon metodologic: folosirea unui corpus complet; explorarea şi exploatarea acestui corpus să fie exhaustivă; faptele să nu fie forţate. Supralicitând, obţinem mai degrabă un efect de bumerang. Ca mostre de ponderaţie şi amar polemism, autorul citează, entuziast în solidarizarea cu asprimea sentinţelor, două articole „magistrale”, unul semnat de Andrei Pleşu (Eminescu şi recitatorii), celălalt, de Eugen Negrici (O dilemă, una veritabilă). Ambele vizează latura grotescă a receptării mitului eminescian. Adăugând şi excerpte dintr-un alt text al aceluiaşi E. Negrici (Gugumănii înaripate), Petru Creţia constată, oripilat, cât de înrădăcinat e răul retoric eminescolatru în mentalitatea şcolară, unde se întâlnesc, la tot pasul, comparaţii avântate cu Zamolxe, cu brâncuşiana Coloană a infinitului, cu Ceahlăul etc. Iată, în savoarea lui malignă, un citat din lucrările scrise la admitere, girate, probabil, de unii profesori pregătitori: „L-am găsit pe Luceafăr dincolo de fericire. N-a plâns. N-a suspinat. A cântat. Glasul său a străpuns crângul, văile, colinele, apele. Îl aud fluierând în valea-albastră, şi-n sălcii, şi-n floarea de zăpadă a salcâmului, şi-n florile de tei purtate peste umeri uriaşi”.

În ce-l priveşte, Petru Creţia n-a cunoscut apa râului Lethe – ataşamentul său pentru sideralitatea unei vieţi îi asigură un loc fundamental nu numai în eminescologie, ci şi, omeneşte vorbind, în sufletul oricărui truditor onest, a cărui timiditate apriorică se cere învinsă. Constantele umane, aşadar, ar trebui, cred, luate în considerare când vorbim despre dialogul, dezirabil (dar neapărat instrumentat pedagogic, respectiv, de către oameni care să nu fie autocentraţi), dintre capodopere şi învăţăcelul „rătăcit”, prin vârsta inocenţei sau prin presiune ideologică, de care nu are cum să-şi dea, iarăşi, seama, în retorisme stricătoare de suflet. Nouă, unora, ne sună logic: dacă îl omagiezi pe autorul Luceafărului (tu, ca naţie), de ce nu ai, măcar, aminti, de cei care îi explică entuziasmul tău, dincolo de media şi de poncifele naţionaliste?