Despre limitele umane și forțarea lor

Cam orice profan care aude de condiţionarea creativităţii prin stimulente are o tendinţă supărătoare, care ne aminteşte de priceperea autohtonă, socotită, pasă-mi-te, neţărmurită la scris: afirmă că toţi artiştii erau vicioşi, deseori la modul inavuabil. De aceea destinele lor au aspectul unui pomelnic de boli, morbidităţi şi sanatorii. Urechiştii de ambe sexe îşi vor observa futilitatea dacă vor parcurge un impunător studiu, ultradocumentat, deşi fluent până la a te captiva, dedicat relaţiei dintre agenţii provocatori de „inspiraţie” şi anevoiosul drum spre configurarea unei opere. Andrei Oişteanu îi va impresiona – cel puţin aşa s-ar cuveni – şi pe „inocenţi”, şi pe cunoscătorii problemelor de poietică, prin Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2010), prin calitatea demersului, subîntins de o netăgăduibilă dăruire pentru scotocirea bibliotecilor şi arhivelor. Incursiunea aceasta în imperiul necontrolabil (atât medical, cât şi epistemologic) al agenţilor „desprinderii” de Realia are un aer filmic din speţa evocărilor pe axa diacronică, încât te determină, aproape, să vezi cauzalităţi acolo unde nu sunt decât coincidenţe (post hoc ergo propter hoc), ceea ce, oricum, poate fi fascinant: te plimbă de la strămoşii traci la primii noştri romantici, trecând prin dedulcirile fanariote, până la interbelici şi la valurile noi de optzecişti, nouăzecişti et alii.

Însemnările despre stări speciale obţinute, iniţial fortuit, din fumigaţii sau ingerarea a diverse plante aparţinătoare florei spontane converg cel puţin într-un punct retoric: „beneficiarul” pare a ieşi din sine spre a se manifesta extatic, stările ulterioare „apogeului” îngrijorând teribil publicul. În cazul excitării prin abuz de alcool, Anton Pann, de pildă, vorbeşte de mahmurluc. Atunci când nu e vorba (doar) de mahmureala succedanee dezmăţului, intră în vizorul investigaţiei cazurile de sevraj, unele soldate cu sinuciderea. În fazele timpurii ale reprezentărilor substanţelor psihotrope, putem discuta, în cadrul practicilor magice şi rituale, de caracterul catartic şi apotropaic, cultul mătrăgunei fiind unul dintre exemplele cel mai convingătoare. Simeon Florea Marian şi Mircea Eliade apar în context cu opinii avizate, primul cu racord la terapeutica populară românească (privind folosirea plantei ca antidot al unor afecţiuni neuropsihice, denominate bântuială, ameţeală, sperietură, îndrăcitură), cel din urmă ridicând tema la nivelul simbolic şi metafizic, aducând planta – în La Mandragore et l’Arbre Cosmique – la stadiul sacralităţii, ca graniţă labilă dintre viaţă şi moarte, ca deitate. Şi folcloristul moldovean Artur Gorovei dă seama de virtuţile unor plante toxico-halucinogene cum ar fi măselariţa, care, conţinând cam aceiaşi alcaloizi cu virtuţi soporifice şi analgezice, a fost confundată cu mătrăguna. Nu te poţi abţine să nu remarci laturi ale subiectului care trimit, insistent, la ambiguitatea pharmakon-ului. Delirogenul care este mătrăguna, spre pildă, se dovedeşte util în afecţiuni psihice sau ca afrodisiac, dar poate foarte bine să potenţeze sau chiar să provoace demenţa („îmbuimăcirea de cap”, cum îi spune Sim. Fl. Marian, care adaugă, după lăudarea efectelor în multe tratamente: „atât e rău că acest medicament cam înnebuneşte pe cei ce-l întrebuinţează”). În context, se pot enumera laurul sau ciumăfaia, odoleanul, omeagul, avrămeasa, cornul-secarei, talpa-gâştei ori cucuta.

Pe măsura înaintării spre modernitate, vedem cum „empirismul” celor vechi în privinţa alertării simţurilor ia forme ce răspund atât nevoilor populare, cât şi celor artistice. Cariera laudanum-ului (printre „clienţi”: Samuel Taylor Coleridge, Thomas de Quincey, Walter Scott), opium dizolvat în vin, este potrivită ca exemplu. Opioterapia avea să fie aproape absolutizată, încă din secolul al XVII-ea, prin expresia Nolem esse medicus sine opio. Povestea puterii macului porneşte, convingător, de la la Odiseea, când lui Telemac i se oferă, în vin, un opiaceu (pharmakon nepenthes – remediu împotriva tristeţii); extrasul din mac (Papaver somniferum), conţinând alcaloizi de al căror nume au auzit şi cei care nu sunt medici ori farmacişti: morfina, codeina, narcotina, papaverina etc. Farmacistul transilvănean Johann Martin Honigberger, trăitor, o vreme, în India „profundă”, cunoscut tuturor prin nuvela lui Eliade, susţinea, printre alţii, că opioterapia nu are cum da greş. Dacă ne aruncăm o privire spre Nicolae Milescu Spătarul, observăm că, vorbind, probabil (căci nu precizează numele), despre cânepă sau mac, el elogiază „un soi de iarbă”, ce creşte la sud-vest de Beijing, ale cărei proprietăţi amintesc instantaneu de remediul împotriva tristeţii.

Trişti, respectiv melancolici, după instaurarea, în cultura noastră, a poemului eminescian Melancolie – în care se recunosc toate simptomele acelei maladii (în termeni de neuropatologie se cheamă, destul de abraziv pentru urechile literatului, psihoză maniaco-depresivă) despre care a scris şi Starobinski – sunt cam toţi romanticii. Narcofil a fost şi Daniil Scavinski, recognoscibil din Epigonii, dar şi, într-un fel, Eminescu însuşi, prin dependenţa de tutun şi bere, cuplată cu nesomnul. Macedonski va abuza şi el de tutun, Ion Barbu îl va sorbi cu nesaţ, iar, mai târziu, Eliade va face o mare pasiune pentru el. Găsim la Macedonski şi un poem intitulat Rondelul opiumului, iar la Ion Pillat unul numit chiar Opium. În Craii de Curtea-Veche, opiumul, canabisul şi haşişul îşi află sălaşul, am zice, firesc. Ar fi de indicat, pentru amatorii de etimologii, că primul înţeles al termenului magiun (venit din turcă şi din arabă) era, potrivit Dicţionarului lui Lazăr Şăineanu, de „amestec de opiu, mac şi aloe”. Pirgu îi reproşează lui Paşadia, cu cinism, adicţiunea la magiunul respectiv.

Ion Vinea, Tudor Vianu, Emil Botta îndesesc numărul narcofililor din cultura noastră, alături de avangardişti precum Tristan Tzara, Saşa Pană sau Gherasim Luca. Îşi găsesc locul „cultural” ca stupefiant cloroformul, la un Max Blecher, şi absintul, la un Stephan Roll. Mai târziu, Mihail Sebastian şi Emil Cioran se „drogau” cu alcool, în speranţa unor amnezii tămăduitoare. Mergând în contemporaneitate, autorul – printre alte sute de surse, toate exploatate ştiinţific, adică strict filologic – îl citează pe Ştefan Agopian, cu al său spiritual articol Scriitori în eteritate. Debranşaţi, după 1948, de la droguri, scriitorii români, neavând alternative, au insistat pe alcool, unii distrugându-se, practic sinucigându-se din această cauză, precum Labiş sau Nicolae Velea. Prin desfacerea chingilor ideologice, ne-am „sincronizat” cu subiecte tabuizate sub comunism, apărând astfel o întreagă „literatură a stupefiantelor”, generic sub care autorul adună destule titluri spre a indica emanciparea viziunii sau/şi excelenţa stilistică: Mircea Cărtărescu, trilogia Orbitor, Alexandru Vakulovski, Pizdeţ, Letopizdeţ şi Bong, Dragoş Bucurenci, RealK, Andrei Codrescu, Miracol şi catastrofă, Dan Sociu, Nevoi speciale, Vera Ion, Weekend cu mama şi Prima mea beţie etc. Nu numai ficţiunea face porţie fenomenului de „paradis artificial”, ci şi abordări din unghiul antropologiei culturale, al istoriei religiilor sau al istoriei mentalităţilor, dacă ar fi amintim doar pe Eliade, cu Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului (traducere din 1997), Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, numărul 8 din Caietele Echinox (cu titlul Şamanismul postmodern) sau cartea Andradei Fătu-Tutoveanu, Literatură şi extaz artificial. Sunt doar câteva exemple dintr-o serie ce include, bineînţeles, şi filme realizate de, să zicem, Corneliu Porumboiu sau Cristi Puiu. Reţinem oricum, pentru forţa şi profunzimea explicaţiilor personale, dar şi generaţioniste, evocarea vizitei pe care o face tânărul Andrei Codrescu, în 1967, la Universitatea din Chicago, pentru a-i pune întrebări celui care era văzut ca un veritabil guru – Mircea Eliade. Savantul urma să fie raisonneur-ul în privinţa interogaţiilor dramatice asupra sensului vieţii, obsesie a unei generaţii care încercase să-şi răspundă singură în această direcţie prin intoxicarea cu marijuana şi LSD.

Narcotice în cultura română e un volum pasionant, prin natura lanţului de curiozităţi sau grozăvii explorate, dar şi prin ţinuta academică ireproşabilă şi tonul echilibrat, absolut necesar atunci când miza o reprezintă subiecte „periculoase”, din sfera explorării limitelor umane.