Mã refer la Pavel Chihaia, scriitorul rãmas azi aproape singur sã reprezinte aºanumita generaþie literarã a rãzboiului, pierdutã ºi regãsitã. În 2007 Pavel Chihaia a împlinit, cu discreþie desãvârºitã, 85 de ani.

Tot anul trecut, cãtre sfârºit, editura Paideia ºi Institutul Naþional pentru Memoria Exilului Românesc i-au tipãrit lui Pavel Chihaia simultan trei volume, cuprinzând prozã, eseuri, fragmente de jurnal, articole ºi studii de istoria artei, mãrturisiri literare ºi politice, comentarii diverse. Impunãtoarea ofertã editorialã ar fi putut sã genereze un eveniment în spaþiul nostru cultural. Faptul nu s-a întâmplat, discreþia însoþindu-l pe scriitor ºi în aceastã împrejurare care nu era una chiar de toate zilele.

Aproape totul m-a interesat în cele trei volume ºi în chip special secþiunea din primul care include succintul roman Hotarul de nisip, nuvela Fuga în paradis, câteva secvenþe de jurnal (din 1956-1957), câteva texte memorialistice ºi confesive (Cearta sufletului cu trupul, Începutul vieþii ºi tinereþea mea).

Romanul Hotarul de nisip, scris în 1952-1954, publicat parþial dupã 1990 în revista „Jurnalul literar“, este a doua piesã din proiectata trilogie dobrogeanã a lui Pavel Chihaia, Blocada fiind prima. Despre a treia piesã, pânã acum nescrisã, aflãm de la autor cã ne-ar fi întors în trecutul dobrogean îndepãrtat ºi l-ar fi evocat pe Ovidiu la Tomis, în vremurile „în care marele poet al Antichitãþii strãbãtea zilnic þãrmul oraºului, în aºteptarea iertãrii ºi a triremelor romane“.

Dar sã revin la Hotarul de nisip, o naraþiune scrisã în anii 50 ºi care ne proiecteazã în acea întunecatã perioadã. Un roman scris de Chihaia fãrã gând de publicare. Literaturã de sertar cu alte cuvinte, literaturã de felul aceleia despre care s-a spus cã nu a prea existat în România. Iatã cã a existat totuºi.

Hotarul de nisip este o fâºie simbolicã între „þara întunericului marxist ºi marea liberã“. Cheia acestei interpretãri ne-o dã autorul însuºi într-un text confesiv în care vorbeºte despre „spaþiul tomitan ºi creaþia mea“. Sã fugã, sã evadeze din „þara întunericului“, aceasta e problema-obsesie a tânãrului Lucian, unul din eroii cãrþii, „prizonier între cele douã lumi pe hotarul de nisip“. ªi alþii vor sã fugã, sã spargã încercuirea, noua blocadã instituitã nu de rãzboi, ca în romanul anterior, ci de abandonarea, de lãsarea noastrã de cãtre vesticii capitularzi la discreþia sovieticilor. Lucian, Dron, Werner, Lala, eroii tineri din Hotarul de nisip, sunt captivii unei lumi în care se „simt singuri, pãrãsiþi, uitaþi“, pândiþi la tot pasul de primejdii, lume ostilã ºi terifiantã, cu anchetãri la Securitate, cu scoateri cu forþa din locuinþe, cu arestãri, cu încercãri de opunere reprimate brutal. Sigur cã s-a mai scris despre teroarea din România anilor 50 („obsedantul deceniu“), dar Chihaia este printre puþinii care au fãcut-o din interiorul epocii ºi nu retrospectiv, prin filtrarea amintirilor ºi din documente. Hotarul de nisip este în sensul cel mai propriu o carte trãitã.

Epic vorbind, romanul are o structurã complexã, cu încruciºãri de perspective, cu folosirea unor tehnici care vor deveni monedã curentã, la noi, abia în proza anilor 80. Personajele, de pildã, schimbã pãreri despre romanul în care ele însele figureazã ºi pe care noi tocmai îl citim. Sub aspectul semnificaþiilor, finalul este totuºi neaºteptat de luminos. Cei trei tineri însetaþi de libertate evadeazã pe mare cu o ambarcaþie clandestinã, trimisã anume pentru ei. Reuºesc astfel sã se salveze, iar „hotarul de nisip“ devine „o legãturã cu lumea civilizatã cãtre care noi ne îndreptãm“. Nu spun cã nu vor fi existat în realitate cazuri de evadare izbutitã, dar încheindu-se astfel romanul parcã pierde din dramatism.

Parcã în replicã, nuvela Fuga în paradis, axatã pe aceeaºi temã a evadãrii din infern, este dramaticã în întregul ei. ªi aici este vorba de trei tineri care vor sã se salveze prin evadare, fãrã a reuºi însã niciunul. Strecuraþi în cala vaporului care transporta ciment în Suedia, doi mor striviþi de sacii rãsturnaþi peste ei în timpul furtunii, iar al treilea scapã viu dar e debarcat în primul port de escalã ºi retrimis în România unde va face puºcãrie zeci de ani.

Tema evadãrii (izbutite sau eºuate) stã în fireascã strânsã relaþie cu tema exilului, de asemenea prezentã, cum era de aºteptat, în scrierile lui Pavel Chihaia, în textele sale memorialistice dar nu numai, în articole ºi interviuri. Despre felul cum apare ea la autorul Blocadei, trãitor el însuºi în exil multã vreme, poate însã cu alt prilej.