Am fost azi la biserica din strada Doamnei, la slujba de înmormântare a lui Iordan Chimet. În două luni, cancerul l-a omorât. Puţină, foarte puţină lume, dar nu mă mir. Pe cine să intereseze moartea unui scriitor care mai era şi trecut de 80 de ani? D-na Marian, care s-a îngrijit de Chimet cât a fost bolnav (una din multele ei fapte bune), îmi şopteşte că ar trebui să spun, după slujbă, câteva vorbe, ca din partea U.S. Le-aş fi spus, deşi sunt un vorbitor execrabil, cineva dintre confraţi trebuia totuşi să vorbească. A vorbit însă, neaşteptat, Florica Dumitrescu, lingvista, scutindu-mă. Bietul Chimet, îngrozitor de desfigurat, cum n-am mai văzut alţi morţi. Bietul de el, bieţii oameni!

Aseară era s-o păţesc rău de tot. De fapt de tot. Eram în maşina redacţiei, lângă şofer, fără să-mi fi prins centura. La o întretăiere cu Polona, pe Eminescu, intrăm puţin pe roşu, tocmai se schimbase verdele, n-am apucat mai repede. Din stânga un bolid, ciocnire aproape inevitabilă, din vina mai degrabă a noastră. Dl. Vlădan a frânat la un metru de celălalt, care şi el a frânat. Se putea ca din spate să fim loviţi şi să fim aruncaţi prin parbriz. Înfurieri, înjurături ale şoferilor, mă, eşti de la ţară, cum conduci, nenorocitule! În fond, aveau dreptate amândoi, cred, iar de discutat aşa „discută“ conducătorii auto în astfel de cazuri. Vlădan e furios, schiţează începuturi de înjurătură deşi parcă mai vinovaţi eram noi, aşa mi s-a părut. Ne-am desprins din ambuscadă şi ne-am reluat drumul către redacţie. Am avut totuşi noroc. Fără „totuşi“! Am avut noroc.

Am fost la Brăila, repetarea întâlnirii de anul trecut a foştilor colegi de clasă, toţi parcă mai obosiţi, mai „neconvinşi“ de rostul acestor revederi anuale. De fapt, îmi pare rău că nu am umblat mai mult prin Brăila, prin locurile pe unde copilărisem. Mi s-a spus că nu mai există casa din bulevardul Cuza şi n-am avut curajul să trec pe acolo, să „văd“ cu ochii mei. La prânz, masă la Meluţu Matetovici, seara, masă la restaurant, a doua zi, la prânz, masă pe vapor, până seara la 7, apoi masă la Vili.

Am răspuns în R.L. „nepotului“ Bujor, destul de dur, cu răutăţi cam mari când spun că încurcă punctele de vedere într-un fel care l-ar fi pus pe gânduri pe M. Ralea. Aştept reacţia.

Pesimismul negru al lui Fernando Pessoa: „Toate problemele sunt de nerezolvat. Esenţa existenţei unei probleme constă în a nu avea nici o soluţie“.

A doua oară la Neptun în acest an, acum pentru Festival, cu un program dens, parcă prea dens. La întoarcere am primit un telefon de la o doamnă, Jurgea, care m-a anunţat că Ţoiu a avut un nou atac cerebral, grav, la sfârşitul lui august, că acum l-au scos din spital, e lângă ea şi ar vrea să-mi vorbească. Îi auzeam vocea, încerca să se facă auzit, dar nu înţelegeam ce spune. Nu mi l-a dat. Ieri a venit la redacţie cineva, altă doamnă, să-mi vorbească în numele lui în chestiunea apartamentului pe care Costi vrea să-l lase Uniunii Scriitorilor. Am pus-o în legătură cu Manolescu. Nefericitul Costi, mi-e o milă imensă de el, dar nu doar de el, de noi toţi.

Insomnie majoră. Am înghiţit două jumătăţi de xanax fără niciun efect. Nu am curaj să mă uit la ceas. Cât o fi?

Am citit în două zile cartea lui Sami: critică de idei. Urmează să o prezint la Uniune („lansare“), joi mi se pare. Dar mă opresc să mai scriu, parcă mi-a venit totuşi somnul.