Tot mai greu scriu cronica săptămânală. Probabil aceasta va fi penultima. Voi mai scrie una la un volum mai vechi al lui Mircea Zaciu. În curând va fi ziua lui. Poate mai scriu o cronică sau două. Ar trebui să scriu totuşi despre Ziua şi noaptea, romanul lui Breban, dar despre altele, nu. Poate mai scriu totuşi cronici până la plecarea în Danemarca, dar după aceea nu mai scriu.

Aş merge la Sinaia, ca să termin ce mai aveam de scris pentru editură, dar mai există Sinaia „mea”? Nu ştiu.

Am fost nu la Sinaia, ci la Cornu, cu G. Acolo mai erau, desigur, fiind gazde, Fane şi Daniela. Mai era amica lor Gina. Copiii (nepoţii) nu erau, plecaţi fiind în America, unde s-au reîntregit cu tatăl lor. Linişte, soare, mâncare bună. M-am cherchelit uşor, în prima seară, cu ceva „trăscău”. Cea mai plăcută întâmplare: întâlnirea (şi împrietenirea) cu un pisoi tandru, cooperant, jucăuş. Altfel, aş fi simţit cum timpul curge fără sens.

Acum însă, luni după-amiază, când e să umplu timpul cu sens, adică să scriu cronica la cartea lui Zaciu, ezit. Nu nimeresc ideile, cuvintele, vai de capul meu. Am acceptat azi dimineaţă propunerea lui Gabriel Chifu de a merge împreună, la sfârşitul săptămânii, la Craiova şi apoi la Vidin. Am mai acceptat acum câteva zile să mă duc la Constanţa, pe 2-3 septembrie, la o întâlnire literară. Pierdere de vreme. N-am tăria să refuz astfel de invitaţii, dar ar trebui s-o mai şi fac.

Două zile la Craiova şi la Calafat, după o încercare ratată de trecere la Vidin. Chefuri şi nimic altceva. Un episod totuşi plăcut: îmbăierea în Dunăre.

Am făcut eroarea de a răspunde invitaţiei amicilor de la Tomis, convocat să particip la Salonul de carte constănţean. Fusesem doar avertizat în legătură cu incapacităţile organizatorice ale confraţilor de la revistă, prea timoraţi în faţa autorităţilor locale. M-am enervat, am risipit o groază de bani nerambursabili de către U.S. Vremea a fost mai mult rea, iar când a fost frumoasă, eu participam la „acţiuni”, în timp ce alţii se zbenguiau pe plajă.

Altceva: ca să pot dormi am înghiţit jumătate de pastilă de diazepam şi jumătate de extraveral. Am adormit şi am visat că blocul în care locuim luase foc la etajele superioare, incendiul coborând implacabil spre etajul nostru. Şi când nu-mi „chimizez” somnul visez, bineînţeles, dar am observat că visele din somnul chimizat sunt parcă altfel, cu o nuanţă mai aproape de coşmar.