Starea criticii (I)

Din timp în timp, izbucnesc în publicaţiile noastre de cultură controverse privitoare la situaţia şi rolul criticii. Se discută îndeajuns de aprins nu despre metode, ca altădată, ci despre formele pe care critica le ia acum, sub incidenţa „imperialismului mediatic“; despre raporturile dintre criticii vechi (cei din generaţia mea)  şi criticii noi, afirmaţi după 2000; despre existenţa sau nu, azi, a unor critici dedicaţi cu adevărat profesiunii pe care o slujesc, acestei asceze, cum numea critica E. Lovinescu. La sfârşitul lui martie s-a desfăşurat un colocviu naţional consacrat acestor chestiuni şi altora care decurg din ele. Aş spune, la rândul meu, câteva lucruri despre starea criticii, acesta fiind subiectul pe care mi-l propun pentru numărul de faţă din Ramuri şi pentru cel viitor.
La începutul anilor ’90, ne amintim, s-a vorbit mult despre criza criticii, în împrejurări care îi cam îndepărtaseră de la uneltele lor pe practicienii recunoscuţi ai profesiei noastre. Evenimentele i-au îndemnat să lase deoparte cronicile de întâmpinare şi să se dedice publicisticii militante şi chiar politicii propriu-zise, aşa cum procedase, de exemplu, N. Manolescu. A devenit liderul unui partid nou creat, cu  aderenţă la intelectuali, renunţând să mai scrie cronici literare. Retragerea lui N. Manolescu de la cronică a fost considerată, de altfel, semnul cel mai concludent de intrare în criză a criticii. Adevărul este că, retrăgându-se sau nu, criticii de atunci s-au văzut puşi în situaţia de a-şi revizui procedeele şi toată tactica. Scriseseră până atunci, chiar şi în momentele de liberalizare relativă, de la mijlocul deceniului 7, sub supraveghere, fie ea şi una autoimpusă. Ştiai că peste anumite limite nu poţi să sari, că anumite lucruri nu le poţi spune pe şleau, şi atunci amânai, nuanţai, recurgeai la aluzii, la metafore. Acum, după decembrie 1989, în climatul libertăţii totale de exprimare, intervenite brusc, multe erau de schimbat, de recântărit, de pus în acord cu viziunea generală nouă. Nu doar în critică, ci în toată literatura. În toată societatea, la urma urmei. Conştiinţa acestei realităţi crea ezitări, reţineri, reexaminarea reperelor, a criteriilor de judecare, aceasta neînsemnând totuşi criză. Pentru moment, publicistica militantă, racordată la problemele arzătoare ale zilei, atrăgea mai mult. Atâta tot.
Întorcându-ne la ce a fost înainte de ’89 şi privind istoric, vom observa că disciplina criticii a suferit în totalitarism cele mai multe constrângeri şi injoncţiuni, exercitate dinspre politic, cu variaţii de intensitate care ţineau, desigur, de cursul politicii mari, de mişcarea în zigzag, executată între „îngheţ“ şi „dezgheţ“, între relaxare şi strângerea din nou a şurubului. Linia directoare în cultură a fost întotdeauna, în comunism, trasată politic, de la sovietizare la deschiderea, fie şi minimală, către Occident, de la dogmatismul compact la o oarecare liberalizare, de la imitarea în toate a fraţilor mai mari din Răsărit la redescoperirea şi recultivarea câtorva dintre valorile naţionale, de la închiderea etanşă a graniţelor culturale la mici deschideri către ce ne venea din Vest, prin traduceri, spectacole, filme etc.
Au fost aproape cincizeci de ani de comunism în trecutul nostru, dar epoca nu a fost toată la fel, cum uneori se crede. Au fost evoluţii, „etape“, toate decise de sus, ce e drept, dar şi sub presiunea curentului mai larg către schimbare de care nu se putea să nu se ţină seama. Liberalizarea din anii ’70 a fost hotărâtă de instanţele politice, ca act politic menit să favorizeze desprinderea de Moscova, dar nu fără a fi fost şi expresia unui curent de „jos“, a antisovietismului popular şi a năzuinţelor de emancipare nutrite de mediile literar-artistice. Aceste medii au folosit schimbarea de macaz politic pentru atingerea propriilor ţeluri: debarasarea de dogme şi repunerea în drepturi a principiului valorii.
Critica a avut de suferit cel mai mult în „deceniul obsedant“, tocmai în vremea când i se conferise, de formă, rolul de instanţă „îndrumătoare“. În fapt fusese desfiinţată, lipsită de altă menire decât aceea de a propaga rudimente de ideologie acceptată. „În deceniul de realism-socialist (scrie Nicolae Manolescu în Istoria sa), critica literară este ideologică sau nu este deloc“.
Chiar şi în peisajul monocolor de atunci ochiul avertizat poate să distingă unele diferenţe, deosebiri. Se manifestă în forţă, pe deoparte, criticii proletcultişti fundamentalişti, spre a-i numi astfel, de factura unor Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Sorin Toma, Traian Şelmaru, duri, inflexibili, neclintiţi din dogmatismul lor asumat cu fervoare. Şi sunt, pe de altă parte, criticii proletcultişti mai flexibili, preocupaţi nu doar de conţinut, dar şi de calitatea literară, de aspectele reuşitei artistice. Printre ei: Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, M. Petroveanu, S. Damian. Vor scrie şi ei texte partinice, pledoarii înfocate pentru „spiritul leninist“ etc., dar tot ei vor comite şi abateri de la linia admisă (v. M. Petroveanu cu al său „Babel armonios“, definire neortodoxă a realismului socialist) şi, încă mai important, vor descoperi talente reale între scriitorii din generaţia cea mai tânără de atunci. Ei vor fi, în epoca aceea dificilă, sprijinitorii unor Ştefan Bănulescu, N. Velea, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Matei Călinescu, G. Bălăiţă, D. R. Popescu, vor miza pe talentul lor încă neexprimat deplin. O miză câştigătoare.
Dar critica reîncepe cu adevărat să existe după 1963, odată cu „reabilitarea“ lui T. Maiorescu. Un deceniu şi jumătate, fondatorul criticii literare româneşti fusese stigmatizat.