Din Jurnal (2010)
de Gabriel Dimisianu
10 februarie
Azi dimineaţă, la telefon, o voce necunoscută, stinsă, cere pe doamna sau pe domnul D. Răspund că sunt D. - Sunt soţia lui Vicu Mândra, vreau să ştiţi că a murit Vicu Mândra, azi e înmormântat. Deci şi Vicu. Din grupul de la Gazetă cine a mai rămas? De Sami Damian nu mai ştiu nimic, parcă fusese în ţară vara trecută. Cu Vicu am vorbit ultima dată acum trei sau patru ani. M-a sunat să-mi reproşeze că într-un articol din România literară am amintit că l-a atacat pe Călinescu, pe când îi era student. Mai târziu au fost însă în cele mai bune relaţii, îmi spune, asta n-am ştiut? Îmi pare rău că v-am supărat, i-am spus, dar e pură istorie literară ce-am scris. În articol mă ocupam de primele semne ale îngheţului ideologic, iar faptul cu atacarea lui Călinescu, scoaterea de la Universitate nu puteam să-l ocolesc. În fine, mi-a părut rău atunci, îmi pare şi acum rău, după ce am avut relaţii prieteneşti cu Vicu, la Gazetă şi mai târziu, dar ce era să fac?
Zi geroasă şi azi, o iarnă care nu se mai termină. O iarnă grea care nu se mai termină, vreau să spun, pentru că altfel suntem în prima decadă a lui februarie. Am ieşit, totuşi, din casă, dar numai câteva minute, până la ziare.
12 aprilie
Acesta nu e un jurnal din moment ce mă apropii de el cu atât de mari întreruperi. Îmi spun că de altfel nici nu are rost să mai înşir aici vorbe. Nici nu mi se mai întâmplă lucruri notabile (de notat). Legăturile cu lumea literară aproape s-au rupt de când nu mai sunt la revistă. Mă mai caută unii din inerţie, mă invită la diverse lansări de cărţi deşi, dintr-un punct practic de vedere, nu prea mai sunt interesant. Participările mele aveau rost (şi haz) câtă vreme aveau o rezonanţă în R.L.
De Paşti am fost la Constanţa cu G., la Cire. G. nu a ieşit decât pentru vizita făcută lui V. Avramescu, vechiul meu prieten fost ofiţer de marină, azi filatelist şi specialist în cartofilie. Soţia lui, printre altele, este mare ocrotitoare de căţei. Şi noi iubim animalele (eu pisicile, în special), dar nu până la a le dedica viaţa.
Revenind de la Constanţa am constatat (a câta oară?) că bine cu adevărat mă simt numai acasă.
21 aprilie
Am coborât adineauri şi am văzut un plic în cutia poştală. Expeditor: Margrit Beyrer. De ce ea şi nu Arthur? Pentru că Arthur a murit, cum am aflat deschizând plicul şi văzând ce conţine: câteva fotografii, o scrisoare în nemţeşte de la Margrit şi un cartonaş pe care sunt însemnate datele naşterii şi morţii lui Arthur. Arthur Beyrer a fost un reputat savant filolog (romanist şi românist), apreciat de Graur, de Iordan, de Rosetti, neamţ din R.D.G., fost coleg cu mine şi cu G. la Filologie. Nu ştiam să fi fost bolnav, ştiam că tot vine în ţară, în ultimii ani, dar nu la Bucureşti, ci la Cluj.
12 mai
Ieri şi alaltăieri m-am văzut cu N. M. Este într-o febricitare perpetuă. La drept vorbind, nu doar febricitare, ci şi stăpânire. Drumuri nenumărate Paris-Bucureşti. Venit aici, pleacă la Oradea, apoi la Cluj, la Sibiu. La Bucureşti, probleme cu Uniunea, probleme cu revista, problemele lui, alte probleme. La U. S., aud, visteria e când plină, când goală. Cazinoul, când productiv, când, ca acum, în lichidare, după cum am înţeles. Cum face faţă N. atâtor lucruri, cum? E secretul lui. Dar şi eu am înregistrat, totuşi, un succes, în chestiuni, să le zicem, similare: m-am prezentat pe 10 mai la Administraţia financiară, unde am reuşit să depun actele pentru impozitare pe 2009. O senzaţie de eliberare, de triumf, de ce n-aş spune-o. Apoi, cu sufletul uşor, m-am întâlnit cu Alex la librărie, el ca vorbitor despre cartea lui Tudorel Urian, închinată lui Paleologu. Eu, în asistenţă. Nu ne mai văzusem de câteva luni. Ne-am îmbrăţişat, scurte explicaţii în legătură cu plecarea lui de la R.L. După lansare, dejun la Pescarul, oferit de Tudorel Urian: eu, Alex, Dan Ciachir, Mona Muscă, soţul ei, tânărul de odinioară care a salvat Caietul albastru al lui Nicolae Balotă. Îndeajuns de insolită strângerea acestor persoane în jurul aceleiaşi mese.
|
|