Aniversarea criticului
de Gabriel Dimisianu
La
25 mai, Eugen Simion împlineşte 80 de ani, o impresionantă aniversare. Ne
cunoaştem cam de 60, dacă este să socotesc şi perioada studenţiei în care, în
urma sa cu un an, eram atent la el şi la alţi colegi ai săi care începuseră să
publice prin revistele vremii. Îi urmăream deci pe Eugen Simion, pe Nichita
Stănescu, pe Vasile Rebreanu, pe Călin Căliman, pe Nicolae Ciobanu şi pe alţi
câţiva care, ca şi ei, dădeau semne că au început o carieră scriitoricească.
Erau în atenţia noastră, a celor care nu începusem, dar care năzuiam să o
facem. În
fapt, pe Eugen Simion l-am cunoscut la Gazeta literară, în toamna lui
1958, unde începusem să lucrez, angajat de Paul Georgescu, şi unde el colabora
cu articole. Acolo, în acei ani s-a constituit o echipă de critici a căror
manifestare văd că nici azi nu a fost uitată, spre satisfacţia mea. La recentul
Colocviu al criticilor s-au făcut mereu referiri la criticii şaizecişti şi la
rolul lor însemnat pe care l-au avut, s-a spus, în reabilitarea esteticului, în
refacerea normalităţii literare, după anii de dogmatism. Grupul
de critici tineri de la Gazeta literară era compus din Eugen Simion,
Matei Călinescu, Lucian Raicu, Valeriu
Cristea şi subsemnatul (ultimul pe listă era să spun). Mai târziu, de fapt la
România literară, au venit Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Dana
Dumitriu, Magdalena Popescu. Nu acţionam în numele unui program critic, dar
eram consensuali în sprijinirea valorilor autentice, astfel cum ni le
reprezentam fiecare, în fond pe cont propriu, în impunerea deschiderii cât mai
largi către desfăşurările intelectuale dinafară, în debarasarea de schematism
şi de ideologie.Ne uneau credinţele estetice, într-adevăr, dar şi prietenia şi
un sentiment viu al comunicării afective pe care tot Eugen Simion l-a evocat
cel mai bine, cel mai inspirat, în Fragmente critice (vol. I ): Îmi
amintesc şi acum de acele după amieze pline de fervoare şi, mai ales, de acele
nopţi lungi şi fermecătoare în care puneam ţara la cale (este o figură de
stil!) şi literatura română. Era un moment relativ bun, de dezgheţ politic, şi
noi, tinerii, aveam sentimentul că vom întoarce pe dos toată literatura română.
Geo Dumitrescu, Ion Caraion erau alături de noi... Geo, cum îi ziceam între
noi, ducea un război abil contra ideologilor proletcultişti instalaţi în viaţa
literară... Un mic spectacol (discuţii, vot secret, discursuri de adio!) pe
care poetul le pregătea cu ironie şi ingeniozitate. Ceva important s-a petrecut
atunci în presa literară românească şi anume talentul a fost repus în drepturi
(cât s-a putut) şi inteligenţa a început să nu se mai ruşineze şi să se mai
ascundă de propria natură. O gură de aer şi pentru puţin timp (în jurul anului
1968), un gust al posibilei libertăţi. Am
de la Eugen Simion, oferit în 1961, un volum de poeme ale lui Ilarie Voronca,
atunci reeditate. Îl prefaţa şi îmi aşternuse o dedicaţie din care îmi îngădui
să transcriu aici un rând : ...aceste puţine pagini în aşteptarea altora, mai
multe şi mai substanţiale. Aşteptare împlinită şi putem spune azi, la
aniversare, că a fost împlinită cu asupra de măsură. Noile pagini au venit în avalanşă, mereu mai multe şi mereu substanţiale,
mereu de mare interes. Exegeţii de mâine ai operei lui Eugen Simion,
alcătuitorii viitoarelor monografii despre el vor avea mult de lucru, începând
cu inventarierea şi clasarea a tot ce a
scris, scrie şi va mai scrie marele critic.
|
|