Ne-a părăsit Nicolae Balotă, nu cu mult înainte de a împlini 90 de ani, vârstă pe care nu-mi închipuiam că nu o va prinde. Îl ştiam viguros, energic, dăruit scrisului cu mereu aceeaşi nediminuată fervoare. L-am întâlnit ultima dată acum vreo doi ani în casa familiei Şova, mai tinerii săi prieteni ai anilor din urmă. Venise de la Nisa la invitaţia Casei Regale, la împlinirea celor 90 de ani ai Regelui Mihai, la recepţie, şi problema lui Balotă era să-şi procure un smoching, fie şi închiriindu-l, căci altfel cum să se prezinte la ceremonie? De unde însă smoching? Dacă nu găseşte va îmbrăca, ce să facă?, un costum negru. Va fi, totuşi, acceptat, era convins, chiar dacă nu va îndeplini întrutotul protocolul.

L-am cunoscut pe Nicolae Balotă prin 1964 sau 1965, când abia încheiase, după anii de puşcărie, obligaţia de a locui la Lăteşti, o comună din Bărăgan devenită vestită după ce îndeplinise funcţiunea, în anii comunismului, de domiciliu obligatoriu pentru foştii deţinuţi politici. Venise în Bucureşti şi încerca să refacă punţi cu publicaţiile literare ale vremii, printre care şi Gazeta literară , unde eram redactor. Propunea texte care nu angajau politic, traduceri mai ales însoţite de mici comentarii. L-am cunoscut deci la Gazetă pe Balotă, în acei ani care erau ai unei oarecari deschideri, spre a vorbi în termenii de atunci, admiţânu-se în revistă şi semnatari anatemizaţi anterior, în proletcutism, dacă veneau, acum, cu texte „fără probleme”, traduceri din clasici mai cu seamă.

Am fost totdeauna fascinat de forţa scrisului dovedită de Balotă, de capacitatea de a ataca atîtea mari teme şi de a le trata până la elucidarea ultimului sens, la propriu vorbind, aceasta după perioada de care tocmai am amintit, de tatonări în vederea publicării în reviste şi la edituri. Au urmat, generate, parcă, de un elan al revanşei, studiile vaste despre romanul românesc (De la Ion la Bietul Ioanide), despre poezia lui Al. Philippide, despre Opera lui Tudor Arghezi, despre Urmuz, despre literatura franceză De la Villon până în zilele noastre, despre I.D. Sîrbu, cele două volume ale Caietului albastru şi atâtea altele. Impresionează prin amploare şi prin universalismul de viziune scrierile lui Nicolae Balotă, în succesiunea unor Vianu şi Călinescu, cărora le-a fost un original discipol.

A făcut parte, aşa cum se ştie, din Cercul de la Sibiu, drept cel mai nou sosit în grupare şi, iată, acum , prin voinţa soartei, ultimul, după cât îmi dau seama, care o părăseşte. Să-i amintim şi pe alţi confraţi literari cu soartă asemănătoare, trecuţi prin închisori şi prin anii de izolare în Bărăgan: Marino, Caraion, Doinaş, I.D. Sârbu, Dinu Pillat, Paleologu, Edgar Papu, atât de diferiţi ca scriitori şi ca firi umane, dar toţi asemănîndu-se printr-un aspect de comportare socială. Nu făceau caz de suferinţele lor în temniţele comuniste, mai degrabă ascunse de un zâmbet ciudat, ambiguu, despre care Balotă ne spune totuşi ceva în Caietul albastru: „...acel surâs despre care aveam să ştiu mai târziu că e obişnuitul surâs chinuit al celor ce-au ieşit de curând din puşcărie , al celor care parcă şi-ar cere scuze că există(...) acel surâs pe care nu ştiam atunci că, peste ani, aveam să-l port şi eu un timp’’.

Revenit la scris, Nicolae Balotă a recuperat mult din ce pierduse. Cu tenacitate şi uriaşe încordări a scris ce şi-a propus să scrie, lăsându-ne una din marile opere ale literaturii române, mari în toate privinţele.