Eludat programatic, ocultat sau, dimpotrivă, adulat şi mitificat, autorul, fie el modern sau postmodern, a fascinat întotdeauna atât prin prezenţa sa făţişă sau subliminală, cât şi prin ascunderile sugestive. În literatura română autorul n-a „murit”, de fapt, niciodată, iar atunci când s-a repliat sau şi-a înscenat absenţa, critica literară a avut grijă să-l arate cu degetul, să-l urmărească, să-l hărţuiască sau să-l scoată din ascundere prin subtile decantări hermeneutice, invocându-l sau tematizându-l. De altfel, pentru mulţi „cititori profesionişti”, interpretarea mai înseamnă, încă, un joc divinatoriu, de ghicire a intenţionalităţii auctoriale, practicat urechist cu instrumente psihologice, psihanalitice, socio-istorice sau antropologice rudimentare. Pentru ceilalţi, din partea opusă, textul este un orfan pe care îl înfiază şi-l modelează după puterile imaginative, culturale, după tăriile psihice sau resursele livreşti pe care le deţin, în contul teoriilor/ esteticii receptării. Cei din urmă sunt subtili, liberi, capabili să-l anihileze pe autor („crimă cu premeditare”), devenind un soi de uzurpatori seducători. Literatura de gradul al doilea, teoria, eseistica şi critica literară, şi-a şi câştigat în timp o autonomie faţă de textul de la care pleacă. Este o atitudine subversivă, dar creatoare. Lectorul devine coautor, cu sau fără scrupule, şi prin recitire creează un vârtej al interpretărilor în care îl dizolvă pe autor. Ameţeala estetică pe care o produce concurează, adesea, opera. Sunt cazuri în care cărţile de critică au avut un succes de piaţă comparabil cu cel al romanelor sau al poeziei.

Pe de altă parte, şi astfel ajung la cea mai recentă carte a Simonei Popescu – Autorul, un personaj, „sunt scriitori care creează un alt tip de cititori, scriitori ale căror cărţi cer o lectură de identificare cu autorul (chiar dacă nu se expun direct ca autori, proiectul lor fiind însă unul auctorial)” (p. 23). Textul literar pare, în atare condiţii, o negociere între autor şi lector, iar cele două părţi sunt roluri în jocul de putere prin care opera îşi consolidează autoconsistenţa estetică şi îşi menţine semnificaţiile în mişcare, adică vii. Simona Popescu îşi dublează afirmaţia printr-o ipoteză care devine un argument forte în definirea postmodernismului: „După ce, în modernismul târziu, s-a vorbit despre «moartea autorului», el reînvie cu nonşalanţă în postmodernism, revine sub formele cele mai diferite şi lansează o nouă temă: tema autorului. De fapt, în postmodernism, dubletele opozitive – obiectivitate/ subiectivitate, realitate/ ficţiune, operă/ viaţă etc. – cu care era descris, din perspectiva modernistă, romanul (şi proza în general) nu mai sunt operaţionale. Tensiunea opozitivă şi «disonantă» «slăbeşte» (cu un termen al lui Vattimo)” (p. 30). Una dintre ideile centrale ale autoarei este că în postmodernism relaţia autor-cititor (profesionist) nu mai are caracterul unei lupte pentru putere, ci se trece la o complicitate vizibilă în constructul autoficţional şi intervenţiile metatextuale ale autorului de romane şi/ sau poezie, respectiv inserţiile autoreferenţiale ale criticului şi practica unor discursuri mixte, exemplul cel mai relevant fiind cel al critificţiunii. Întoarcerea autorului, în postmodernism, poate fi considerată o necesitate bilaterală, un pact: „Dorinţei cititorului [de a-l «(re)cunoaşte» pe autor, nu ca „patron” sau „demiurg”, ci ca „personaj” şi „fiinţă”] îi vine în întâmpinare dorinţa autorului postmodern de a se întoarce în propriul text şi chiar în viaţa publică, dar nu ca autoritate sau ca «exponent», ca «guru» sau ca vedetă. Cred că trebuie să facem deosebirea între autorul care este prezent în viaţa publică din vanitate sau din motive comerciale, fără să existe nici un fel de dialog real între el şi publicul său (în ciuda «pantomimei» publice), şi scriitorul care simte cu adevărat nevoia dialogului cu cititorii săi, ca pe o continuare firească a ceea ce încearcă în cărţile sale” (p. 13.).

Teză de doctorat la bază, structurată şi gândită după rigorilor academice, cartea Simonei Popescu, Autorul, un personaj, repune în discuţie nu numai condiţia de autor şi evoluţia conceptului aferent, din modernismele primei jumătăţi de secol (prelungite, de fapt, până în prezent) spre postmodernismul postbelic, ci şi o mulţime de alţi termeni ofertanţi teoretic, triada ficţiune-supraficţiune-autoficţiune fiind, probabil, cea mai importantă. Autoarea polemizează cu adepţii teoreticienilor (tardo)modernişti, cei care au cântat prohodul autorului la sfârşitul deceniului şapte, (post)structuraliştii francezi: „Dispariţia autorului a fost salutată de poststructuralişti (pe care, personal, îi consider ca fiind reprezentanţi ai modernismului târziu, şi nu ai postmodernismului) ca o realitate a postmodernismului. Alţii (Kernan Alvin, Graham McCann, Brian McHalle, Paul Cornea) consideră că, dimpotrivă, postmodernismul a adus înapoi în text autorul. Până la urmă, important nu e dacă autorul e declarat «mort» sau «viu», ci regândirea conceptului de autor” (p. 75). Între aceste două concerne teoretice (modernism - postmodernism), dacă pot spune aşa, va fi renegociată atât prezenţa fizică, socială, mediatică a autorului/ intelectualului/ scriitorului, cât şi ipostazele sale din punct de vedere naratologic. De altfel, după un prim capitol care se numeşte „Tribulaţiile autorului”, următoarele două, construite simetric, se numesc „Autorul şi modernismul” şi „Autorul şi postmodernismul”, pentru ca cele ulterioare, aplicate, să se numească „Autorul – personaj în romanul românesc”, „Conceptul de autenticitate în proza interbelică şi postbelică”, „Identitatea în modernitate şi postmodernitate”.

O expresie potrivită, pentru că prin ea este evitată orice reducţie, este cea a lui Brian McHalle, pentru care autorul postmodern este o figură amfibie. „Prin acumularea autoreprezentărilor el [autorul] devine o temă cu substrat existenţial” (p. 75), relevă Simona Popescu, extrăgând de aici toate consecinţele. Puşi faţă în faţă, autoul modern şi autorul postmodern sunt extrem de diferiţi, diferenţă pe care a adâncit-o conştient şi critica literară. Prin urmare, cu greu pot fi evitate clinciurile sau aporiile teoretice. Cu eleganţă retorică şi fermitate teoretică, Simona Popescu afirmă nevoia reîntoarcerii autorului: „Pentru cititorul din zilele noastre, prezenţa autorului pare să conteze, autorul poate influenţa lectura propriului său text, dar nu ca un donator de sens ultim (nu ar avea vreun interes de acest fel), nu ca autoritate, ci într-un mod care implică mai subtil chiar legitimarea lecturii” (p. 76), pentru că „ideea că autorul devine, în postmodernism, un cititor al propriei ficţiuni, implicând în această «citire» şi propria sa viaţă, este o observaţie preţioasă” (p. 94).

Modurile în care îşi face simţită prezenţa autorul în operă sau în prelungirea operei este, aşadar, un criteriu important în definirea postmodernismului în relaţie cu modernismul, mai ales că în spaţiul autohton postmodernismul a avut în primul rând o miză etică şi (de)ontologică la început.

Preocuparea Simonei Popescu pentru această temă/ ficţiune, autorul, este o constantă în majoritatea cărţilor sale. Într-un text din Volubilis (1998), numit „Pactul cu tine însuţi (opera sau viaţa)”, datat 1996 şi publicat prima dată în revista Dilema – reluat incomplet şi în actuala carte, semnatara realizează o clasificare sugestivă a scriitorilor (nepreluată în Autorul, un personaj), propunând douăzeci de tipuri de scriitori, dintre care amintim trei: „cei care scriu ca să-şi ascundă chipul” (de care aminteşte, pe urmele lui Foucault, şi în cartea de faţă) – moderniştii prin definiţie, „cei care scriu ca să-şi găsească un corp” – postmoderniştii în genere, „cei care scriu să nu se uite pe sine” – modernişti şi postmodernişti deopotrivă.

În loc de concluzie, reproducem ceva din „căutarea” autorului Gellu Naum, căutare cu mijloacele critificţiunii, din cartea Clava. Critificţiune cu Gellu Naum (Piteşti, Editura Paralela 45, 2004): „Cum arăta oare, în realitate, Gellu Naum? Cum îşi duce viaţa un suprarealist pentru care poezia este... un mod de viaţă? Ce înseamnă asta cu adevărat? Despre ce vorbeşte un suprarealist? Despre ce nu vorbeşte el? Ce citeşte? Cum o fi să fii, pur şi simplu, un dur de suprarealist?, mă întrebam. (...)

Mi-era frică de Gellu Naum, nu mai întâlnisem o fiinţă atât de ciudată, de radicală, deconcertant de orgolios şi de modest în acelaşi timp. I-am spus când l-am cunoscut şi când i-am lăsat cele câteva zeci de pagini despre poezia lui că pentru mine el este în primul rând o ficţiune, ficţiunea mea. Era un fel de a-mi cere scuze pentru eventualele deformări, erori sau excese, fantezii de interpretare. «Tu ai venit cu ficţiunea ta – mi-a răspuns – şi-ai dat peste un om bătrân». Dădusem peste un «poet tânăr» (cum avea să-şi spună în glumă uneori, ironizând puţin ideea literaţilor de a se împărţi pe generaţii, în tineri scriitori şi bătrâne certitudini)” (p. 21, 28). În felul acesta l-a întâlnit Simona Popescu pe autorul Gellu Naum.

Astfel de vase comunicante invită la (re)citirea cărţilor Simonei Popescu, un autor, un personaj: de pe crestele estetice ale Exuviilor spre adâncimile critificţiunii Clavei.