O carte de corespondenţă se susţine, în general, prin valoarea sa documentară, prin consistenţa estetică şi/ sau prin caracterul, spontan sau premeditat, romanesc. Când Geo Bogza joacă rolurile de expeditor şi de destinatar, primele două dimensiuni sunt garantate, mai ales că interesul pentru avangardă a crescut continuu din anii ‘60 încoace, odată cu publicarea Antologiei literaturii române de avangardă (1969) întocmită de Saşa Pană şi a cărţii acestuia de memorii, Născut în ‘02 (1973). Istoria literară a avut în cele două tomuri un important reper pentru recitirea şi (re)evaluarea fenomenului estetic dezvoltat sub cupola avangardismului românesc, pentru realizarea unei perspective de istorie socială a acestui istm artistic, care, în timp, prin pasionaţii săi exegeţi şi printr-o deschidere editorială a arhivei generosului Saşa Pană, a căpătat forma unui roman, cu accente mitice.

În 2017, Cosmin Pană (nepotul celebrului scriitor şi amfitrion al avangardei) ne propune Corespondenţa Geo Bogza – Madda Holda, sub titlul Dragă Magdalenă..., carte în care regăsim, în formele sale cele mai pure, patosul şi frumuseţea convulsivă din Ioana Maria. Şaptesprezece poeme (1937) şi Cântece de revoltă, de dragoste şi moarte (1945). Puţin prolifică în plan literar, cu apariţii răzleţe în Unu, cu o singură broşură, numită Cărţi de vizită (1931, Editura unu), şi prezentă cu trei texte în Antologia... din ‘69, Madda Holda, pe numele său Magdalena Binder, sora lui Saşa Pană, îi declanşează o extraordinară transă poetică lui Geo Bogza, răspunzându-i poetului cu texte de o densitate estetică pe care destinatarul o amplifică, de la scrisoare la scrisoare, în replicile sale. (Cărţile de vizite au fost reeditate, cu inserţiile din Jurnalul de adolescenţă al lui Bogza care fac referire la autoare, de Petrişor Militaru, în 2017, la Editura Aius.) Volumul de faţă mai cuprinde şi o Addenda formată din „Corespondenţa Geo Bogza - Mary-Ange Pană”, soţia lui Saşa Pană, precum şi două facsimile: Aventura popei Panţu, text semnat de autorul Poemului invectivă, şi Crumbs, text al Maddei Holda.

Partea tare a cărţii, epistolarul Geo Bogza-Magda Holda (G.B.-M.H.), are un caracter inaugural-poetic, dezvoltând o intimitate suprarealistă, construită de poet şi primită, ca atare, de femeia ce-i va provoca intense sentimente şi trăiri: „fiecare rând ar trebui să-l înrămez cu întreaga-mi simpatie, pentru profunda ta înţelegere, pentru afinitatea de vas comunicant dintre noi” (M.H.). Afectivitatea se va modela, de asemenea, de multe ori suprarealist, ceea ce relevă cât de mult a devenit acesta un mod de viaţă şi, deopotrivă, cât de adânc a intrat în experienţele celor doi. Membrana dintre literatură şi viaţă se subţiază până la dispariţie, cuvintele sunt puse în libertate pentru mărturisirea dragostei.

Apropierea se va realiza în trepte, fiecare mascându-şi scrupulele şi temerile prin excursuri livreşti, prin camuflări literaturizante, la limita manierizării, dar de o teribilă efervescenţă, care-i conferă corespondenţei, în cele din urmă, fascinante efecte autenticiste. Deşi va scrie de la început dintr-o stare de inspiraţie, inclusiv în textele lui Bogza se remarcă un crescendo al sentimentelor, o poziţionare în imaginar: „din această pierdere, din această împrăştiere, câteva cioburi se rostogolesc la picioarele tale, sunt cuvintele acestei scrisori, foarte fragmentate, oricât le-ai pune la capete n-ai să poţi reconstitui nimic decât aceeaşi fugă fără sens a ideilor şi din fâlfâirea aripilor lor, o adiere îţi ajunge până la frunte, poate va stinge flacăra lămpii de alături şi te vei gândi la fluturii mari ai nopţii/ sunt nopţile din Maroc unde André Gide şi Oscar Wilde au mers fantomatici până în cafenelele scunde de la marginea oraşului şi aşezaţi pe rogojini vor fi privit luna galbenă ca dinţii de aur ai lui Wilde pe care mai pe urmă avea să şi-i vândă/ sunt nopţile de la Moscova şi nu-mi poate ieşi din minte Lenin, creierul lui ca un pumn cu fulgere aşa cum e uneori pe firmele magazinelor de electricitate”. Dar acest „peisaj” e plin cel mult de el, prezenţa Magdalenei încă nu face să-i vibreze universul, ci caută să o facă pe ea să vibreze sub revărsarea poetică: „degetele de la mâini mi se desfrunzesc ca nişte trandafiri pentru fruntea ta, a lui Saşa, a lui Perahim şi degetele de la mâini îmi trosnesc ca nişte mitraliere pentru alte frunţi/ o ceaşcă e undeva în mine cu esenţa nopţilor tale de la Dorohoi, de pe strada Vulturilor, de pe strada Sihleanu şi o umple revolta că oraşele acestea au să mai fie şi pe urmă, când noi n-avem să mai fim”. Poetul marchează şi unicitatea clipei, declarându-şi sinceritatea, conştient că poate lăsa impresia de artificialitate şi grijă pentru aparenţe: „azi e 31 martie şi ţi-am scris ţie, prima scrisoare pe care o scriu unei fete în anul acesta şi niciodată n-are să mai poată fi 31 martie în anul acesta şi nici scrisorile mele cu această virginitate care ar părea şarjată şi totuşi pentru mine a fost firească”. Răspunsurile sunt lucide, la limita dintre implicare şi „politeţe”, cuvânt care va face obiectul unei aprinse discuţii între cei doi. Bogza pare să proiecteze în astfel de epistole o cititoare de literatură, nu un suflet pereche. Însă va încerca, de fapt, să şi-o apropie câte puţin cu fiecare scrisoare.

În prima parte îşi scriu mereu despre persoane terţe, despre relaţiile de la Unu, inclusiv despre cearta provocată de contestarea şi respingerea lui Ilarie Voronca de către Stephan Roll şi Saşa Pană, la care Geo Bogza ţinea foarte mult.

Inspirat, Cosmin Pană a introdus în preambulul scrisorilor notele de jurnal ale lui Bogza, respectând cronologia, reuşind, astfel, să întărească senzaţia de roman epistolar. Deşi poetul are destul de repede impresia că povestea trenează, asistăm la un soi de ritual literar de intrare în acelaşi spaţiu, de reglare a ritmurilor, de regăsire a celuilalt, de primire a darului alterităţii. Magdalena se va îndepărta mult de literatura sa prin aceste scrisori, literatură aşezată în siajul lui Urmuz, în timp ce Bogza îşi va transforma, în mod magistral, experienţa epistolarului şi a iubirii în literatură, şi viceversa.

Intensitatea va atinge maximul în martie 1932, când Magdalena, molipsită de mixul bogzian de patos, livresc şi autenticism, dar şi de disponibilitatea sa estetică, îi va scrie într-o carte poştală: „Cartea ta poştală – cu conţinutul de frumuseţea unui poem – merita (ca să mă exprim didactic) un răspuns cât mai prompt şi mai ales frumos. (...) Azi aş vrea să fiu mânz, să zburd. Bănui că pe la Câmpina, Buştenari trebuie să fie încă munţi de zăpadă, cum mi se scrie şi de acasă: grădiniţa din faţă e un tort cu frişcă”. În încheiere, „Dacă aş fi în stare să compun o Iliadă, cred că ţi-aş dedica-o” e fraza care îl va face pe Bogza să se dezlănţuie. Scrisoarea din 20 martie va fi una exaltată, în spiritul „exasperării creatoare”, numai că exasperarea devine existenţială, „ceva dincolo de cuvinte şi mai ales de sintaxă. vreau să spun că asta s-ar exprima la nevoie prin cuvinte în libertate decât prin fraze constituite, căutând în ele să prinzi înţelesul, să prinzi ceea ce e de spus. Doar vorbele unui delir fără şir, fără continuitate, ţi-ar putea sugera mai bine despre ce e vorba.” Urmează una dintre acele lungi liste ameţitoare de stări şi obiecte, în care numele Magdalenei revine ca un refren, listă care se transformă într-o metaforă tare. Declaraţia propriu-zisă va fi una totală, în sensul că va atinge toate dimensiunile vieţii: „şi dacă vrei să ştii cum e, e aşa: câteodată te iubesc indiferent şi dincolo de frumuseţe, ca pe o realitate metafizică, altădată te iubesc pentru o extraordinară frumuseţe care te desăvârşeşte şi te face să-mi apari ca un imperativ pe lângă care rămân într-o chinuitoare inferioritate./ Te iubesc întotdeauna cu un simţ de iremediabil dezastru, o pierdere definitivă a mea, o topire a mădularelor, a întregii fiinţe într-o mare şi extraordinară rătăcire”. În plan literar: „Această furie îşi regăseşte uneori o sublimare în scris. Toate ultimele mele poeme, tot jurnalul de chaise-longue, era scris dacă nu pentru tine, atunci din pricina ta. (...) (dacă mi-ai spune că m-ai iubi dacă aş deveni celebru – indiferent de celebritate – mi-ar plăcea cel mai mult să devin un asasin celebru)”. Violenţa acestor rânduri trimite cu gândul la una dintre axiomele suprarealiste: frumuseţea va fi convulsivă sau nu va fi deloc. Distanţa dintre literatură şi viaţă e redusă acum la minimum, Magdalena e deja un personaj, dat fiind că relaţia lor evoluează mai degrabă în scris, nu în viaţa reală. De o frumuseţe severă, aşa cum se vede şi în fotografiile presărate în carte, ea va reprezenta un ideal, asupra căruia se răsfrâng energiile creatoare ale tânărului Geo Bogza. Nu întâmplător, aceasta e una dintre perioadele sale cele mai prolifice.

În astfel de cărţi se întrevăd cele mai subtile legături dintre literatură şi viaţă, viaţa-literatură şi literatura-viaţă, adică adevăratul imperativ al suprarealismului.