Reproducerile în masă, prin cópii, ilustrate/ fotografii şi albume, precum şi expunerile permanente în mediul virtual ale operelor de artă – aflate tot timpul la doar câteva click-uri distanţă – au schimbat, într-adevăr, statutul acestora. N-aş fi atât de sigur că astfel s-a petrecut un declin ireversibil al aurei sau o distrugere a ei, cum susţinea Walter Benjamin în eseul „Opera de artă în epoca reproducerii mecanice”. S-a intrat într-un joc al simulacrelor, al ascunderilor şi al atentatelor la unicitate, al democratizării accesului la imagine, imagine care poate foarte bine să transmită ideea artistică sau efectiv să o piardă. O artă în sine a devenit fotografierea operelor şi reproducerea lor în albumele expoziţionale. În atare condiţii, devin extrem de importante naraţiunile de gradul al doilea, exegetice/ critice/ hermeneutice, datoare să urmărească sensul, să încerce să-l scoată din ascundere, să-l returneze. Sigur, se întâmplă ca efectul să fie contrar aşteptărilor, comentariul să amplifice înstrăinarea, să deturneze. Aproape ca o lege a pieţei interpretării, vârfurile creaţiei au atras şi cele mai încâlcite, superficiale, caraghioase, absconse, uneori chiar groteşti interpretări, din partea unor inşi care în felul ăsta s-au agăţat de capitalul de imagine al operelor vizate, profitând, la propriu, de acesta. Asta a condus la critica criticii, domeniu nici el ocolit de tot felul de neaveniţi şi „elitişti”, depunându-se şi astfel alte şi alte straturi de zgură.

Au existat şi există însă şi demersuri de igienizare ale reţelelor de bunuri simbolice, indispensabile, mai ales că în „clipa în care criteriul autenticităţii nu se mai aplică producţiei artistice, se produc răsturnări la nivelul funcţiei sociale a artei” şi, pentru majoritatea, „în loc să se întemeieze, pe ritual, ea se întemeiază, de acum înainte, pe o altă practică – politica”, după cum afirma acelaşi Walter Benjamin. E mult de discutat cum ajung să „valoreze” operele de artă, dar nu e locul aici. Un lucru aş mai adăuga, totuşi, mai ales că fenomenul nu luase amploarea de acum în momentul în care Benjamin îşi scria eseul: turismul şi concediile „culturale”. Îmi povestea un prieten, destul de instruit în ale artei – cu un doctorat în domeniu, că la prima sa descindere în Paris a vizitat peste treizeci de muzee de artă contemporană în aproximativ o săptămână, ceea ce îi dădea clar un ascendent în discuţiile pe această temă. Experienţa a repetat-o, cu aceeaşi performanţă, mai degrabă sportivă, aş zice, în alte câteva rânduri. Mărturisesc că nu-mi imaginez cum un individ poate avea capacitatea să asimileze atâta informaţie şi să ducă atâta trăire într-un timp atât de scurt. Cred că este peste puterile omeneşti. Nici nu înţeleg, din postura omului care la prima experienţă directă cu o mare expoziţie, „De la Miró la Warhol. La collection Berardo ŕ Paris” – văzută în 2019 la Lisabona, am fost efectiv copleşit, dedicându-i o zi întreagă, cu nevoia de a reveni. În fine, până la urmă consumul artistic este o experienţă profund individuală, o formă de autotranscendere greu de gestionat şi greu de împărtăşit.

*

Brâncuşi & Duchamp sau povestea unei prietenii: corespondenţă, primul dintre volume, va părea dezamăgitor ca document, compensând însă prin excelentul studiu introductiv al Doinei Lemny. Ce-şi puteau spune, în scrisori, doi dintre cei mai importanţi artişti vizuali ai modernităţii, atât de diferiţi în atitudinea faţă de relaţia cu tradiţia, diametral opuşi în concepţia despre artă? Nu mare lucru... Duchamp este impresarul şi curatorul expoziţiilor brâncuşiene din America. L-a ajutat nu numai să intre pe piaţa simbolică, în care deja căpătase un statut, ci şi pe piaţa reală, unde îi va vinde, avantajos financiar, o bună parte dintre lucrările care l-au făcut celebru peste Ocean. Scrisorile lui Brâncuşi lipsesc, fiind prezente doar câteva răspunsuri telegrafice şi o scrisoare ceva mai lungă din 7 februarie 1927, iar cele ale lui Duchamp cu siguranţă nu s-au păstrat toate – după cum reiese din celălalt volum, în care Marthe menţionează că sculptorul de origine română se plângea că Duchamp scrie scrisori lungi. Artistul francez îi transmite informaţii despre organizarea expoziţiilor şi despre mersul vânzărilor, îl anunţă când îl vizitează, îl invită în varii locuri, îi scrie despre turneele de şah pe care le joacă în Franţa. Transpare, în ciuda caracterului administrativ al corespondenţei, o anume intimitate, iar indicatorul principal este modul în care se semnau: Maurice/ Morice – nume oferit oamenilor care intrau într-un anumit cerc de intimitate şi încredere al celor doi. Printre reperele pe care le oferă Doina Lemny în acest sens se află şi mărturia Lydiei Sarazin-Levassor, prima soţie a lui Duchamp, care nu lămureşte originea acestui mod de adresare, dar surprinde însemnătatea sa: „Intimii lui Brâncuşi îşi ziceau între ei «Maurice». Nu oricine era Maurice! Trebuie să te dăruieşti trup şi suflet, un suflet foarte curat, ca să fii un Maurice. Am fost foarte măgulită când, după două sau trei întâlniri, Brâncuşi m-a calificat de Maurice. «Eşti foarte bine. Cu adevărat nesofisticată. Solidă şi în stare de orice, suflet, inteligenţă, asta trebuie şi mai ales să fii tu însăţi. Nici mai mult, nici mai puţin. Să ştii cum să cântăreşti ce s-a făcut, să fii liber în gândire. Să nu ţii cont de doctrine, să nu te laşi influenţat de grupări. Să te laşi condus de instinct şi de mintea ta. Da, da, poţi să fii un adevărat Maurice»”. Iată, un crez artistic în toată puterea cuvântului, crez care se răsfrânge, cum ar trebui să o facă orice gest artistic, asupra relaţiilor umane.

*

Mult mai ofertantă este cea de-a doua carte, ce cuprinde corespondenţa cu Marthe Lebherz. Începând cu coperta volumului – cu titlul scris cu auriu (metalizat) pe fond negru şi o reproducere în centru, cu acelaşi auriu, a Sărutului – totul este special. (Cealaltă copertă păstrează modelul, numai că reproducerea din centru este un pătrat.) Cei doi s-au cunoscut în 1925, an din care datează o singură scrisoare, neexpediată, nucleul epistolarului desfăşurându-se între 1 septembrie-11 decembrie, perioadă în care Brâncuşi a fost în America pentru organizarea expoziţiei personale de la Galeria Brummer din New York. Relaţia lor este ţinută secretă faţă de familia Marthei, iar pentru a uşura lucrurile, sculptorul o angajează ca secretară a sa, misiune pe care aceasta o tratează serios, renunţând chiar la unele oportunităţi din cariera de dansatoare. Brâncuşi va face chiar planuri de căsătorie cu Marthe, cumpărând şi un teren pentru construirea unei case, lucruri care, însă, nu se vor întâmpla.

Întâlnim în aceste scrisori un Brâncuşi îndrăgostit în toată puterea cuvântului: entuziast, tandru, spontan, total implicat, chiar cu un acces de gelozie, senzual, liric, muzical. El o alintă pe ea Tonton, ea pe el Tantan, cuvinte care devin adevărate refrenuri, pe care cei doi şi le fredonează în scris: „Despre întoarcerea mea – încă nu ştiu cum are să fie, dar crede-mă, dragă Tonton, că dacă e vreo şansă să te pot trece în anul următor în braţele mele, n-am s-o ratez. Până atunci, să nu pleci din cer. Munceşte şi cântă şi spune-mi lucruri frumoase, asta îmi face tare bine, cântă-mi, Tonton iubit, cântă Tonton, cântă-mi. Îmi eşti foarte aproape, Tonton. Îţi aud respiraţia şi îţi simt inima cum bate, te sărut cu foc şi îţi trimit o grămadă de sărutări.// Tantan”. Sărutul este leitmotivul acestei corespondenţe, care se poate citi şi ca o transpunere a acestei opere în realitate, în viaţă. Fiecare scrisoare este însoţită de frize şi viniete ce reproduc Sărutul. O scrisoare din 1 noiembrie, trimisă cu ocazia veştii că sculptorul se întoarce mai devreme din America, ne dezvăluie cum este trăită această lucrare, care împodobeşte, ca o verighetă, epistolarul: „Vreau să-ţi împărtăşesc bucuria mea de o asemenea învolburare în capul meu, sunt nebună de fericire. Să fie oare posibil? Dar şşşt!!!... şşşt... şşşt... Deci Tonton o să toarcă ronron cu Tantan de Reveion? Oh...// Dragule iubit, drag, drag Tantan,// Nu mă gândesc decât la tine şi m-am îndrăgostit de ultimul tău sărut care e culcat// Acum mă opresc din scris şi mă înfăşor toată în aşternuturi căci sunt singură şi te strâng în braţele mele şi te sărut să mă dau toată ţie.// Bună ziua, Tantan”. Sărutul „culcat” încarcă, dintr-odată, imaginea acestei sculpturi cu o dimensiune erotică unică, posibilă, iată, doar într-un astfel de text. Nu-mi imaginez lucrarea expusă astfel, însă vizualizând-o reprodusă în scrisoare, îmi dau seama cum sculptorul schimbă perspectiva, atribuindu-i o sugestie sexuală, pe care nu o putea sugera în niciun fel de spaţiu expoziţional.

Brâncuşi s-a ataşat într-atât de acest epistolar creat împreună cu Marthe Lebher încât a vrut să-l publice sub formă de carte. „Romanul de dragoste dintre Tonton şi Tantan” urma să fie deschis de o copertă realizată de artist pornind de la tema Sărutului, perfect simetrică, având în stânga şi în dreapta reproduceri ale Coloanei infinitului, iar sus şi jos frize cu reproduceri ale Sărutului. Această poveste de dragoste ne apropie nu numai de omul Brâncuşi, dar e şi o chemare în intimitatea operei, o altfel de reanimare a ei sau, mai degrabă, a noastră.