Anul acesta se împlineşte un secol de la publicarea primului volum din Aspecte şi direcţii literare semnat de N. Davidescu, intelectual determinant pentru configurarea şi cartografierea modernităţii literare româneşti. Cartea cuprinde o serie de articole conjuncturale, străbătute însă de câteva idei şi principii care omogenizează o activitate publicistică întreprinsă din convingerea că „unul din rezultatele cele mai imediate ale războiului a fost şi conştiinţa nouă, în mijlocul maselor, că viaţa trebuie descărcată de multe din poverile trecutului” (din articolul „Feminism”). În 1924 avea să apară şi partea a doua, însumând, de asemenea, articole ce problematizau nu numai aspecte literare, ci vizau întregul sistem cultural şi condiţia intelectualului trecut prin experienţa unei prime conflagraţii mondiale. Au urmat şi alte scrie de aceeaşi factură, însă cu unii vectori schimbaţi, activitatea sa întinzându-se pe mai bine de trei decenii, 1910-1945. O primă reeditare a lor a fost posibilă abia în 1975, la Editura Minerva, de către Margareta Feraru, „cu regretabile omisiuni determinate de eliminările solicitate de cenzură, dar şi de faptul că cea dintâi tentativă de «reabilitare» a unei personalităţi literare proscrise se impunea a fi realizată într-un număr restrâns de pagini” („Notă asupra ediţiei”). Abia în 2018 a fost realizată o ediţie cu adevărat profesionistă, sub egida Editurii Academiei Române, de aceeaşi Margareta Feraru.

Între timp, modernitatea a fost supusă unor ample procese critice, drastice, cu simplificări şi generalizări care, în parte, nu vor rezista, procese de pe poziţii neomarxiste pe care Davidescu le credea, în anii ‘30 din secolul trecut, depăşite: „Mai ieri au fost, de pildă, teoriile marxiste care hotărau aspra frumuseţii unei lucrări; moda jucase astfel o farsă pe urma căreia critica putea să-şi ia în serios rolul de nemulţumit apostol social. Teoriile revendicărilor naţionaliste au restrâns astăzi, tot atât de arbitrar după cum cele marxiste le lărgise, domeniile fanteziei poetice” (în „Critica literară şi reformele”). Acest lucru nu înseamnă că Davidescu s-a înşelat, ci că oferea o alternativă cu argumente care s-ar putea dovedi fecunde şi astăzi, mai ales dacă le probăm prin unele dintre evaluările şi concluziile la care au dus scrierile publicistului interbelic. Farsa pe care o semnala continuă şi azi, cu judecăţi şi verdicte care de cele mai multe ori întrec în absurd lecturile marxiste la care trimite citatul de mai sus. Discuţia în acest sens ar fi mai amplă, trebuind să se revină la cum au reuşit (neo)marxiştii şi socialiştii, în genere, să acapareze şi să confişte o serie de teme importante, ca feminismul sau utilitatea artei, precum şi monopolul critic asupra capitalismului. Nu este locul aici pentru o astfel de dezbatere decât în măsura în care implică ideile din Aspecte şi direcţii literare.

N. Davidescu propune, în fond, o perspectivă modernă asupra literaturii, care are la bază axioma potrivit căreia „eternitatea artei este o simplă prejudecată pe care lenea controlului imediat o primeşte dedesubtul operelor inabordabile”, prejudecată alimentată de romantism şi de apendicele său, parnasianismul. Aşadar, criticul urmăreşte evoluţia valorilor estetice, aşezarea inovaţiilor, integrarea lor într-o tradiţie căreia îi cunoaşte şi recunoaşte straturile tradiţionale. Surprinde subtilitatea şi funcţia sinesteziei, care în poezia lui Mallarmé nu este un simplu procedeu stilistic, ci o formă specifică de cunoaştere, fiindcă „poetul a ştiut cel dintâi să ceară artei, în chip sistematic, mai mult decât impecabilitatea exterioară a sonorităţii verbale; să-i ceară putinţa de a reda pe cale de sugestie şi de a face, astfel, din cititor şi un colaborator oarecum” (în „Note la volumul lui Stéphane Mallarmé”). Astfel înţelege „emoţia intelectuală”, apărută din nevoia unei comunicări superioare. În articolul „Centenarul lui Ch. Baudelaire” completează viziunea asupra poeziei şi sensibilităţii moderne: „Baudelaire a găsit cel dintâi în arta contimporană posibilitatea unei poezii cu adevărat omenească; într-un timp când romantismul, declamator, exterior, eroic în aparenţe, grandilocvent şi populasier, repera pe nesimţite, ca o firească reacţiune, parnasianismul rece, sever, închis şi decorativ, apariţia neaşteptată a unei poezii lăuntrice, cu dimensiuni în adâncime, simple ca un cântec popular şi totuşi intelectualizate până la subtilităţi atice, a însemnat schimbarea întregului ritm de evoluţie al poeziei franceze”. Davidescu rupe aici continuităţile, presupuse de însuşi Baudelaire, dintre romantism şi modernism. Iar aceste trăsături fac din descoperitorul modernităţii „un profet moral al nostru, al tuturor”, pentru că „oricine dintre oamenii care au învăţat să simtă şi, simultan, să cugete, sărbătoreşte pe Baudelaire”.

Criticul nu gândeşte în termeni revoluţionari, găsind naturală epuizarea unor curente şi coduri estetice. Nu o face nici atunci când scrie despre „manifestul viitoriştilor” lui Marinetti, asumându-şi demonstraţia ca pe un „paradox critic”, cum îşi subintitulează materialul. Integrează această răbufnire avangardistă în sistemul literar, stabilindu-i un rol care o face integrabilă în structurările istorice: „Intensitatea acestei protestări nu strică nimic; ajunsă la maximul ei de expansiune, se va nega singură, cu de la sine putere, şi va stabili, din nou, starea primitivă căreia s-a substituit. Ceea ce ne interesează e gestul acesta de protestare împotriva panmuflismului dimprejur”. Deci, după o vreme, în mod natural, „echilibrul stricat înainte prin comprimare” şi, apoi, „prin prea liberă expansiune” se reface, inclusiv datorită concursului criticii literare. N. Davidescu dovedeşte aici o concepţie profundă despre tradiţie, ale cărei mecanisme transcend orice tentative de destructurare totală sau de omogenizare deplină a tendinţelor, ideilor, expresiilor şi forţelor literare. Găsesc relevant că autorul alege să-i numească pe adepţii futurismului „viitorişti”, forţând, astfel, un termen românesc, în dauna importării celui de „futurişti”, care se va impune, în cele din urmă.

D. Davidescu a avut, fără doar şi poate, vocaţie de istoric literar, într-un sens modern, care se apropie de acela al istoricului ideilor literare, idei integrate în contexte şi discutate în funcţie de vârstele, actualitatea şi nivelul de epuizare pe care le au. Nu se rezumă la operele şi fenomenele compatibile cu sensibilitatea şi judecăţile sale estetice, ci deschide unghiuri de analiză spre fondurile istoricizate ale tradiţiei. Îl apreciază pe „Alecsandri ca educator”, acceptând „caracterul luptător” al literaturii din secolul al XIX-lea, şi faptul că „e înainte de toate o funcţie socială, cu un rol bine determinat”. Cu toate acestea, nu acceptă, în timpul său, ca discursurile literare şi critice să fie subordonate unor programe politice (în „Critica literară şi reformele”). Nu este un purist, în acest sens, ci evaluează obiectiv relaţiile de putere dintre literatură şi celelalte domenii ale cunoaşterii şi domeniile de acţiune.

O altă dovadă a capacităţilor sale de istoric literar consistă din modul în care înţelege receptarea lui Eminescu, acuzând pentru început „fetişul Eminescu”, de care îl face responsabil inclusiv pe Iacob Negruzzi, preşedinte al Academiei în momentul interviului luat în Rampa (1924). Interviul este luat ca punct de pornire pentru a sublinia că „istoria poeziei lui Eminescu începe abia mai târziu, când cei dintâi scriitori «modernişti», cinstindu-i prea mult opera pentru a-şi îngădui luxul odios de a-l pastişa şi căutând pe căile originalităţii, adică acelea parcurse şi de el, o expresie propice, o sensibilitate originală şi o gândire singularizată, în chip armonios, au creat toată diversitatea de cugetare şi redare necesară aşezărei, prin comparaţie, lui Eminescu în justa lui lumină”. Astfel, în numai câteva fraze face un lucid proces celor care făceau din Eminescu stindardul variilor tendinţe şi curente retrograde.

În final, ca o concluzie, aş atrage atenţia asupra apelului pe care N. Davidescu îl face pentru crearea unui „cult al intelectualităţii în sufletele tuturor”. Asta ar anihila unele dintre obiceiurile şi pornirile monstruoase ale oamenilor. Din acest unghi ia atitudine, de exemplu, faţă de drepturile femeilor, o importantă temă a acelei epoci, epocă în care, cum spuneam la începutul acestei cronici, avea să înfrunte, cu o „conştiinţă nouă”, o serie întreagă de prejudecăţi. În fond, critica literară a implicat dintotdeauna judecăţi cu caracter general, pornind de la jocurile fundamentale pe care literatura mare le propune. N. Davidescu a fost înzestrat cu sensibilitatea unui modern, judecata unui clasic, pe care timpul i-o probează, şi o vocaţie critică integratoare, calităţi ce l-au ajutat să pledeze atât pentru literatura nouă, cât şi pentru necesitatea unei identităţi culturale româneşti.