Receptarea poeziei nord-americane în literatura română: influenþe şi afinităţi

În ordine cronologică, poezia nord-americană şi-a făcut simţită prezenţa în literatura română prin lecturile din E. A. Poe şi Walt Whitman. Cei doi autori reprezintă nucleele romantismului american, dar vor fi consideraţi şi printre precursorii „modernităţii estetice”1 , instaurată de Charles Baudelaire în Europa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi desfăşurată pe parcursul primei jumătăţi a secolului al XX-lea.

Lui E. A. Poe i-au fost recunoscute repede contribuţiile, ba chiar exagerate după opinia unor teoreticieni, mai ales după descoperirea principalelor sale scrieri teoretice: The Philosophy of Composition ( Filosofia compoziţiei, 1848) şi The Poetic Principle (Principiul poetic, 1850). Ideile autorului american au fost colportate, exploatate şi prelungite în cultura europeană de autori precum Charles Baudelaire, Stephan Mallarmé şi Paul Valéry, ceea ce a înlesnit intrarea lor şi în cultura română prin traducerile în franceză.

După cum demonstrează Matei Călinescu2 , junimiştii au cunoscut scrierile lui Poe prin intermediul lui Titu Maiorescu. În studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, Maiorescu face trimitere la poetica autorului american din eseul Filosofia compoziţiei, realizând nu numai o trecere în revistă a acesteia, dar probând şi asimilarea efectivă a ideilor poetice. Se pare că la îndemnul criticului român, şi Eminescu îl citise pe Poe, cu proza sa fantastică, iar Caragiale şi Macedonski au tradus destul de mult din ediţiile franţuzeşti, luând contact, aşadar, cu proza şi cu poezia acestuia. Asimilarea autorului american a continuat şi în interbelicul românesc. Din acest punct de vedere este important eseul lui Vladimir Streinu,  Titu Maiorescu şi E. Poe, după cum evidenţiază Daniela Petroşel în prefaţa de la reeditarea volumului Clasicii noştri3 , însă scrierile autorului american vor fi potenţate şi mai constructiv în cartea Versificaţia modernă, a aceluiaşi. Matei Călinescu atrage atenţia şi asupra relaţiei pe care o are Ion Barbu cu poetica americanului.

Mai aproape de prezent, Cosmin Ciotloş a remarcat în prefaţa ediţiei a doua a volumului Ieudul fără ieşire, unul dintre cele mai importante volume de poezie apărute după ’90, afinitatea lui Ioan Es. Pop pentru Filosofia compoziţiei a lui Poe, transpusă în inserţiile intertextuale şi autoreferenţiale din poeme. Ciotloş şi-a denumit textul însoţitor O metafizică a compoziţiei şi a urmărit cum autorul topeşte atât constructele teoretice, cât şi elementele imaginarului lui Poe într-un limbaj poetic contemporan, cu numeroase atribute postmoderne.

Altfel au stat şi stau lucrurile în literatura română, şi implicit în critica literară de la noi, cu receptarea lui Walt Whitman. Unul dintre elementele notabile este influenţa pe care şi-a asumat-o Geo Bogza, în a cărui răzvrătire avangardistă şi întoarcere prin poezie spre viaţă şi spre realităţile cotidiene nu se află numai atitudinea deprinsă din avangardele europene, ci şi postura poetică învăţată de la Walt Whitman.

Prospeţimea din Leaves of Grass (Fire de iarbă, cu prima ediţie în 1855) i-a sedus deopotrivă pe promotorii diferitelor faţete ale modernităţii româneşti şi pe cei ai tradiţionalismului nostru interbelic, cei din urmă dovedindu-se mai vehemenţi şi mai impulsivi chiar şi decât avangardiştii. Prima traducere în volum a poeziei lui Whitman îi aparţine lui Al. Busuioceanu şi datează din 1925, apărută la Cultura Naţională din Bucureşti. Poemele sunt însoţite de un studiu introductiv consistent, cu exaltări bine compensate de o luciditate critică producătoare de opinii pertinente la o evaluare retrospectivă, oferind sugestii valoroase şi pentru o analiză din prezent.

Poetul american se interpune între istorie şi tradiţie, adică recunoaşte tradiţia numai în măsura în care ea are capacitatea să se desfăşoare în timp real. În prefaţa la prima ediţie a Firelor de iarbă îşi spune sieşi şi cititorilor săi: „Ca şi când ar fi nevoie să facem cale întoarsă, din generaţie în generaţie, până la hronicele Orientului! Ca şi când frumuseţea şi sfinţenia aceea ce poate fi demonstrată pe viu ar trebui să stea la coada miturilor! Ca şi când oamenii nu şi-ar croi dâra prin orice vremuri! Ca şi când descetluirea continentului apusean descoperit şi cele ce s-au petrecut în America de Nord şi de Sud ar fi mai mărunte decât măruntul teatru al anticilor sau somnambulismul fără de ţintă al Evului Mediu”4 . Însă prin această critică şi negaţie nu prinde formă nihilismul avangardist, ci ia naştere un nou panteism; poetul redevine, în spirit romantic, un misionar, un bard; poezia este dublată de o dimensiune etică a mesajului.

Pentru Bogza, spre exemplu, realismul poeziei lui Whitman avea să-i ofere şi un cadru ideologic în conformitate cu crezurile sale materialiste şi socialiste. Însă nu acestea aveau să fie determinante, ci noua estetică pe care o întrevedea în descrierea vieţii, având să ajungă în cele din urmă la binecunoscutele sale reportaje. Bogza avea să înveţe de la autorul Firelor de iarbă că poetul „e cel care vede cel mai departe” (Walt Whitman, op. cit., p. 249).

Conştientizarea influenţei lui Whitman este importantă din cel puţin trei motive: 1. Bogza va influenţa la rându-i o mulţime de poeţi marcanţi din evoluţia poeziei româneşti postbelice; 2. poeţii nord-americani de după cel de-al doilea război mondial au avut tendinţa de a se îndepărta de moderniştii T. S. Eliot şi Ezra Pound şi a se înscrie în tradiţia lui Whitman, invocat atât în textele generaţiei poeţilor John Berryman şi Robert Lowell, cât şi în generaţia poeţilor: Lawrence Ferlinghetti, Allen Ginsberg, Frank O’ Hara etc.; 3. Geo Bogza şi poeţii amintiţi mai sus au exercitat o influenţă directă asupra poeţilor de la revista clujeană Steaua (mai ales în perioadele în care s-au aflat la conducere Geo Dumitrescu şi, ulterior, A. E. Baconsky), asupra generaţiilor ’70 şi ’80 din poezia românească, dar şi asupra poeziei contemporane.

O sugestie importantă în acest sens este formulată de Paul Cernat, în prefaţa „Tinereţea unui poet de avangardă” de la antologia de texte Poemul invectivă şi alte poeme (2010), care observă că: „În treacăt fie spus, Bogza a fost, în perioada interbelică, cel mai american dintre poeţii români. Asemănarea dintre poemele sale realiste de tinereţe şi poezia furioasă a generaţiei beatnicilor din America anilor ’50 – ’60 e frapantă”5 . Această afirmaţie nu a fost urmărită niciodată până acum în toate consecinţele sale de critica literară, deşi în această asemănare există multe premise pentru analiza schimbărilor care au survenit în poezia românească în deceniile şapte şi opt.

O abordarea fertilă a relaţiei dintre poezia românească şi cea americană presupune o vedere comparatistă, însă nu prin critica tematică, ci mai degrabă prin aderenţa la real pe care o încearcă cele două spaţii poetice, adică prin specificul realităţilor pe care le clădesc, prin observarea afinităţilor şi a vertebrelor comune. Termenul de influenţă poate fi folosit în măsura în care ne rezumăm la metodele comparatiste, însă cred că termenul de afinitate este mai potrivit, din moment ce întâlnirea cu poezia americană a fost conştientizată şi a fost asumată sub formă de relaţie cu realul, nu prin importuri tematice sau stilistice. Mă refer strict la poeţii noştri valoroşi. O perspectivă ofertantă este şi cea prin unghiurile, parcă un pic cam prea drepte, ale anxietăţii influenţei (Harold Bloom).

O privire de ansamblu asupra schimbărilor poetice din deceniile postbelice din America ne este oferită de A. Poulin Jr., în Contemporary American Poetry, Sixth Edition (1996), care stabileşte următoarele linii şi noduri ale organicismului poeziei americane: „În Noii poeţi (1967), M. L. Rosenthal a trasat legăturile prin care o mare parte din poezia de astăzi poate fi considerată o continuare şi o extindere a unei puternice tradiţii romantice. Hayatt H. Waggoner (Poezia americană din epoca puritană si până în prezent, 1968) şi Robert Pinsky (Situaţia poeziei, 1976) au explorat modalităţile în care poetul american contemporan participă activ la alte şi variate tradiţii, în special tradiţia emersoniană. Nu mai puţin importantă este prezenţa continuă a tradiţiilor la fel de profunde, reprezentate de puritani şi de Whitman: ambele sunt extrem de active şi imperios necesare, influenţând direcţiile tematice şi formale din poezia contemporană”6 .

Această tradiţie autohtonă în care se înscrie poezia americană a fost destul de binecunoscută în literatura română. Whitman era asimilat de Bogza şi, cel mai probabil, de mulţi dintre poeţii din jurul revistei Steaua, dar şi de alţii. R.W. Emerson a fost tradus în limba română de Wally Alexandrescu încă din 1945 cu volumul Esseuri, la Editura Casa Şcoalelor. Fiecare eseu din acest volum debutează cu un poem, iar din cuprins face parte şi eseul „Poetul”, în care se regăsesc concepţia romantică a lui Emerson despre funcţia sacerdotală a poetului în societate, dar şi ideile sale surprinzător de moderne despre fenomenul poetic. Acestea au fost focalizate mai ales pe raportul dintre poezie şi real şi pe funcţia de rostitor a poetului care, privită prin prisma fenomenologiei din secolul al XX-lea, îi conferă un rol important în cunoaşterea umană. Poezia se dovedeşte foarte sensibilă la schimbările fizice şi sociale din istorie şi este creatore de „istorie sacră” (p. 274), ea se află în permanentă predispoziţie pentru captarea marilor mişcări, fie ele sociale sau tehnice.

Aşadar, literatura română a deţinut încă de la început codurile pentru receptarea Generaţiei Beat, care avea să coincidă cu schimbările aduse în poezia noastră de Mircea Ivănescu, ales ca exemplu fiindcă prezintă cele mai multe afinităţi cu poeţii americani ai acestei generaţii.

 1 Matei Călinescu, Cele cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmoder­nism, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, traducere din engleză de Tatiana Pătrulescu şi Radu Ţurcanu, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 57.

 2 În prefaţa volumului E. A. Poe, Principiul poetic, traducere de Mira Stoiculescu, Editura Litera Chişinău, 2003.

 3 Streinu, Vladimir, Titu Maiorescu şi E. Poe, în Clasicii noştri, ediţie îngrijită şi prefaţată de Daniela Petroşel, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008; de văzut şi consistentul studiu al Danielei Petroşel – Vladimir Streinu şi Edgar Allan Poe.

 4 Prefaţa este tradusă în volumul Walt Whitman, Poeme, traducere şi prefaţă de Mihnea Gheorghiu, E.S.P.L.A, Bucureşti, 1960, p. 248.

 5 Paul Cernat, „Tinereţea unui poet de avangardă”, prefaţă la Geo Bogza, Poemul invectivă şi alte poeme, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2010, p. 31.

 6  A. Poulin, Jr., Contemporary American Poetry, Sixth Edition (1996), Printed in U.S.A., fragment tradus de Olimpia Iacob, diponibil pe http://www.poezia.3x.ro/POULINva3.html, 6.05.20013.