Nu de mult, cu câteva zile înainte de deschiderea Jocurilor Olimpice de iarnă de la Soci, am văzut postate pe câteva site-uri imagini cu un artist care, cu puterea urmelor, crea figuri decorative pe mari întinderi de zăpadă, asemănătoare cu misterioasele cercuri din lanurile de grâu. Modelele erau extrem de diferite, de la simple îmbinări geometrice, investite cu subtila energie a mandalelor, până la adevărate bijuterii baroce menite să învăluie liniile necesare.

Impresiile pe care le-am avut descoperind această formă de manifestare a spiritului asumată sau anonimă, ca în cazul figurilor din lanuri, le-am împărtăşit şi (re)citind volumul de poezie Urme. 51 de texte lirice semnat de Traian Dobrinescu. Senzaţia este întărită de recurenţa „zăpezii” din cele 51 de poeme, însă urmele poetice nu au efemeritatea din realitate, nu se adâncesc propriu-zis, ci sunt distilări ale materiei supuse meditaţiei, zăpada fiind unul dintre elementele vitale ale eului. Putem prinde urma erotismului şi a orfismului din aceste poeme, a acelor frumoase figuri trasate impresionist de un pictor care se aşază întotdeauna în cel mai bun punct de observare. Descoperim atunci în Traian Dobrinescu un baladist în descendenţa lui George Ţărnea, căruia îi şi dedică poemul Plecări. Muzicalitatea este încă un argument pentru această filiaţie.

Însă există în acest volum alte două atitudini ce par diametral opuse. Pe de o parte, textele lirice sunt expresii ale contemplării în simbioză cu meditaţii asupra timpului, atât a timpului ca destin, cât şi a timpului ca istorie. În astfel de momente, eul caută cu disperare poetică şi verticalitate, deopotrivă, comunicarea şi comuniunea cu Dumnezeu. Pe de altă parte, există distanţa ironică sau ludică pe care eul şi-o ia de cele sfinte pentru a nu plăti un tribut patetic prea mare în invocările divinităţii. Răzvrătirea este cât se poate de autentică, dovadă poemul De vorbă cu Dumnezeu: „Ia-mi ce vrei, Doamne, dar nu-mi lua nebunia, că morţii mă dai. Cum aş putea să mă bucur de tot ce-ai presărat în lume?! Cum aş mai putea visa, leneş, la umbra Ta? Pe cine aş mai acuza pentru tot ce nu pot izbuti? E voia Ta, dar nu îmi lua ce mi-ai dăruit din prima zi”. Dacă poemul s-ar opri aici, n-ar fi decât o rugăciune care, spusă cu voce tare, nu declanşează niciun şoc estetic cu promisiuni sublime. Însă continuarea descrie ce i-a oferit această nebunie, concretizată prin ironie şi autenticism într-o poveste de viaţă: „Dacă ne-am înţeles, Doamne, atunci hai să povestim. Tu de-ale Tale, eu de-ale mele. Poate mă invidiezi că am trăit periculos, pe muchie de cuţit? Cum să trăieşti Tu ce am trăit eu? Nici nu aveai când şi cum, ocupat fiind cu cele veşnice, dincolo de bucurii şi tristeţi. Ai fost tu la femei ca mine să simţi neverosimila şi misterioasa căldură a jumătăţii în care dispare înţelepciunea şi credinţa? Ai simţit vertijul unirii? Ai fost Tu haiduc ca mine? Ai fost Tu cu mine în Siberia, patru ani şi patru ierni, cu trenul, cu avionul, cu maşina, cu drujba şi slujba, cu vaporul pe Volga? Primăvara, vara, toamna şi iarna, kilometrii mii şi păduri stihii? Ai fost Tu prieten cu mafioţii din Novorasiesk, cu şmecherii din Tomsk sau spaima ucigaşilor din Cita?... Am fost! Că doar nu te-aş fi lăsat singur”.

Aceste întrebări sunt urmele pe care eul le-a găsit în femeie şi urmele lăsate în ţinuturile din Est, din obscura şi fascinanta Rusie. Acestea întrebări erau, totodată, în 2004, posibile declanşatoare de nuclee narative. Traian Dobrinescu a scris între timp romanele Când Dumnezeu îmi spune pe nume, editat la Paralela 45 în 2008, şi Cei morţi înainte de moarte, la Editura Aius în 2013. Cel mai recent dintre romane ni-l propune ca pe unul dintre cei mai autentici şi valoroşi romancieri postdecembrişti, a cărui reîntoarcere lirică o aşteptăm cu mare interes.