Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre o lectură fundamentală: Eseuri alese

        de Gabriel Nedelea

După apariţia din 2011 a Operelor poetice (1909-1962) ale lui T.S. Eliot, avându-i ca traducători pe Şerban Foarţă, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu şi Adriana-Carmen Racoviţi, cu o prefaţă de Ştefan Stoenescu, Editura Humanitas a publicat, în 2013, cealaltă circumferinţă a operei marelui poet, anume Eseuri alese: critica literară, în traducerea lui Petru Creţia şi a lui Virgil Stanciu, cu o prefaţă de acelaşi Ştefan Stoenescu. Cele două tomuri complementare reprezintă un eveniment editorial în toată puterea cuvântului.

După cum sesizează Denisa Comănescu, în „Cuvânt înainte”, nucleul volumului de faţă îl reprezintă cele douăzeci de texte apărute sub acelaşi generic al Eseurilor, avându-i ca protagonişti ai ediţiei în rolul de traducător pe Petru Creţia şi în cel de prefaţator pe Ştefan Stoenescu, la Editura Univers, în 1974. La aceste douăzeci de eseuri, ediţia de la Humanitas a adăugat alte „opt eseuri esenţiale”, în traducerea lui Virgil Stanciu, printre care şi celebrul Ezra Pound: metrica şi poezia sa.

Perspectiva de ansamblu mă determină să observ că francofilia criticii şi teoriei literare din spaţiul românesc a fost dublată/ concurată de teoria şi critica literară de origine anlglo-saxonă, cu o mai slabă emisie şi influenţă, dar determinantă pentru evoluţia literaturii române şi a receptării sale, respectiv pentru raportarea la „ordinea ideal㔠a istoriei literaturii universale.

Cele trei prefeţe pe care le-am menţionat, toate semnate de Ştefan Stoenescu, redau amploarea influenţei, fie ea anxioasă sau nu, pe care scrierile lui T.S. Eliot au avut-o atât în Europa, cât şi peste Ocean. Anglicistul român realizează în textul din ’74 o introducere necesară, bine articulată şi comprehensivă, în ideile estetice şi operatorii teoretici pe care teoreticianul (contemplativul) T.S. Eliot le-a lăsat moştenire. În această ordine de idei, Eseurile ne fac cunoscut un Eliot pe care prefaţatorul ni-l descrie astfel: „Spirit eminamente critic, Eliot cucereşte, paradoxal, tocmai prin impresia de intropatizare totală pe care o lasă cititorului atunci când se apleacă asupra unei drame elisabetane târzii sau asupra unul poem de Marvell, Crashaw sau George Herbert. Dar şi mai mult fascinează la Eliot ţinuta impecabilă a discuţiei, eleganţa rezolvărilor, fineţea de laser a disocierilor. Hotărât lucru, în materie de critică literară T.S. Eliot a fost pentru secolul nostru un descălecător de ţară, un dătător de legi şi datini”.

Şi pentru c㠄istoria literară devine istoria receptării critice a literaturii”, în prefaţa din 2013 Ştefan Stoenescu determină locul pe care Eseurile îl ocupă pe orbita criticii şi teoriei literare din ultimele decenii, dar şi scăderile şi urcările sale la capricioasa bursă a ideilor contemporane. Din circumscrierea acestor scrieri într-o istorie tributară marilor sinteze şi antologii de texte critice şi teoretice din spaţiul american şi cel britanic, putem extrage o bibliografie obligatorie pe baza referinţelor pe care Ştefan Stoenescu le oferă în demersul său metacritic.

Apariţia Eseurilor alese este cum nu se poate mai potrivită, deşi cred că orice timp este potrivit pentru o astfel de ediţie, în condiţiile în care aşa-zisa evoluţie a literaturii române din ultimul deceniu este, de fapt, o dezrădăcinare prin ignoranţă. Critica literară nu a întârziat să someze lipsa de cultură şi dezechilibrul dintre tradiţie şi aşa-zisa inovaţie, iar un eseu precum „Tradiţia şi talentul personal” oferă un argument forte pentru impunerea relecturii ca imperativ categoric al creaţiei. Redau în cele ce urmează paragraful cel mai relevant din acest punct de vedere: „Simţul istoriei te obligă să scrii având nu numai generaţia ta în sânge, dar şi sentimentul că întreaga literatură europeană de la Homer şi, în cuprinsul ei, întreaga literatură a ţării tale au o existenţă simultană şi alcătuiesc o ordine simultană. Acest simţ al istoriei – care este simţul atemporalului şi al temporalului totodată şi, de asemenea, al temporalului şi atemporalului în unitatea lor – este ceea ce îl face pe un scriitor să fie legat de tradiţie. Şi ceea ce face, totodată, ca scriitorul să fie pe deplin conştient de locul lui în timp, de propria lui contemporaneitate”.

O astfel de conştiinţă a tradiţiei anulează rupturile artificiale promulgate de tot felul de promoţii sau generaţii, cu „programe estetice” dintre cele mai stranii, pentru a fi eufemistic. Aş aminti, în acest sens, un număr din revista Vatra, dedicat manifestelor poetice de dup㠒89, unde am citit cât de încurcate sunt căile „programelor poetice”. Sub acest imperativ am putea defini şi invocatul principiu al „autenticismului”.

Aşadar, apariţia unei astfel de cărţi este extrem de importantă pentru igiena unei literaturi, pentru conştiinţa sa creatoare şi critică, parcă întinerită prematur în foarte multe cazuri în ultimii cincisprezece ani.

Literatura are nevoie să ştie, chiar dacă nu împărtăşeşte tot timpul această teză, că reprezintă o „ordine ideal㔠al cărei organism se regenerează cu fiecare nouă capodoperă, în viziunea lui T.S. Eliot, care afirmă: „Înainte de apariţia noii opere ordinea existentă este completă; iar, pentru ca ordinea să subziste după apariţia a ceva nou este necesar ca întreaga ordine existentă să sufere o schimbare, fie ea cât de mică; şi astfel relaţiile, proporţiile, valorile fiecărei opere de artă faţă de întregul unei literaturi sunt revizuite; tocmai în aceasta constă concordanţa dintre vechi şi nou”.

După ce a editat aceste două cărţi fundamentale ale lui T.S. Eliot, în ediţii de un profesionalism exemplar, am speranţa că Editura Humanitas va continua cu alte tomuri din această serie de autor, dar şi cu texte exegetice, iar reunirea scrierilor lui Ştefan Stoenescu într-o carte, cu eventuale adăugiri, este imperios necesară.

© 2007 Revista Ramuri