Geografia literară tentează, de câteva decenii, să ajungă la statutul de „disciplină“ autonomă, dar, fireşte, pe baze metodologice hibride. Pot fi amintite, în acest sens, contribuţiile lui Franco Moretti (autor al unui Atlas of the European Novel, 1800-1900), ale lui Michel Collot (iniţiatorul unui program de cercetare la Universitatea Sorbonne Nouvelle – Paris 3, „Vers une géographie littéraire?“), ale lui Bertrand Westphal (cercetător la Universitatea din Limoges, inventatorul conceptului de geocritică), ale lui Kenneth White (fondatorul unui Institut de geopoetică), ale Institutului de Cartografie din Zürich (unde s-a conceput proiectul A Literary Atlas of Europe, coordonat de Barbara Piatti) ş.a. O aclimatizare flexibilă a geografiei literare pe teren românesc a realizat Andreea Răsuceanu, în cărţile sale (Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului, Dicţionar de locuri literare bucureştene – în colaborare). Folosind informaţii de istorie şi istorie urbanistică, dar şi elemente de geografie literară/ geocritică, vom încerca să identificăm punctele de convergenţă între Craiova reală şi cea ficţională din romanul Tobit de Ştefan Agopian, metamorfozele pe care le suferă toposurile oraşului în procesul anamnetic-imaginativ, precum şi dimensiunile simbolice pe care ele le dobândesc, prin relocare temporală, hiperbolizare sau resemantizare ironică.

Ştefan Agopian debutează publicistic în 1966, cu cinci poeme apărute la „Poşta redacţiei”, în suplimentul revistei Ramuri din Craiova, Povestea vorbii (coordonat de Miron Radu Paraschivescu), iar în 1970 publică o povestire onirică în Luceafărul lui Ştefan Bănulescu. Din aceste motive va fi apropiat de „grupul oniric”, deşi debutul editorial întârziat din 1979 (cu romanul Ziua mâniei) îl va plasa în falanga optzecistă a postmodernismului românesc.

De altfel, atât Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, cât şi Radu G. Ţeposu, în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, îl încadrează în generaţia ’80. În analiza propriu-zisă, Manolescu notează că Agopian îi „anunţă” pe optzecişti, îndeosebi prin intertextualitate şi metaroman (Manolescu, 2008: 1357), iar Ţeposu îl include în categoria „fantezismului alegoric şi livresc” (Ţeposu, 2006: 219). Eugen Negrici, în Literatura română sub comunism, îl aşază sub genericul „Realismul magic: triumful imaginaţiei şi al fanteziei” şi accentuează „contribuţia scriitorului la modernizarea prozei, la înnoirea mijloacelor ei, la deplina ei izbândă asupra îngrădirilor mimesisului” (Negrici, 2019: 480). Sub umbrela generoasă a postmodernismului încape şi proza insolită a lui Ştefan Agopian, care bulversează legile spaţio-temporale şi ale cauzalităţii, într-o totală libertate a imaginaţiei creatoare. În metaficţiunile sale pseudo-istorice, „grotescul fuzionează cu sublimul, spiritualul cu visceralul, angelicul cu demonicul, realul cu visul, aparenţa cu esenţa, moartea cu viaţa, ficţiunea cu istoria” (Ţeposu, 2006: 222). În acelaşi fel, se îmbină miticul (religios) şi magicul, fabula filosofică şi satira neagră, ludicul şi burlescul, pastişa şi parodia, descripţia flamandă şi poezia. Cu toată opulenţa ei barocă, proza lui Agopian rămâne, în primul rând, una de atmosferă crepusculară, erudită şi artistă, iar rafinamentul stilistic, un trademark al scriitorului.

În romanul Tobit de Ştefan Agopian, o parte a acţiunii se petrece în târgul vechi al Craiovei, marcat prin trei repere arhitecturale: Biserica „Sfântul Spiridon”, Casa Băniei şi Hanul Hurezi. Topografia istorică, reconstituită ficţional, are un rol important în destinul protagonistului, dar devine semnificativă şi din punctul de vedere al identităţii spaţiului craiovean, în special, oltenesc, în general.

Conform pisaniei, Biserica „Sfântul Spiridon” din Craiova, care se află astăzi pe strada Jean Negulescu, nr. 3, a fost ctitorită în anul 1758 de clucerul Fota Vlădăianu (scris şi Vlădoianu), pe vremea domnitorului Constantin Nicolae Mavrocordat şi al episcopului de Râmnic Grigorie Socoteanu. Într-o catagrafie de la începutul secolului al XIX-lea (1813-1815) sunt menţionaţi drept ctitori şi boierii Poenari, dar acest lucru se explică, mai degrabă, prin înrudirea familiilor şi darurile ulterioare (Dinculescu, 29). Biserica a fost construită în mahalaua, mărginaşă pe atunci, „Valea Vlăicii” (în prezent, aproape de centru, de Teatrul Naţional „Marin Sorescu” şi de Universitatea din Craiova), în locul unei biserici rudimentare din nuiele, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae“ (acesta fiind al doilea ocrotitor al bisericii până în zilele noastre), ridicate de căpitanul Tudor Berindei, de unde şi denumirea temporară a mahalalei, „Berindei“, „pomenită în diferite zapise din 1771, 1777 şi 1785, aflate în condica metoaşelor Episcopiei Râmnicului” (Dinculescu, 30). Ctitorul Vlădăianu adaugă împrejurul bisericii case mari, o înzestrează cu odoare şi moşii, astfel încât aflăm că Dionisie Fotino, în istoria sa, o trece în rândul aşezămintelor monahale (v. Fotino, 2008). „Sfântul Spiridon” va fi închinată Mânăstirii Hurez în 1773, iar istoricul N. Iorga, citat de autorul studiului despre Bisericile Craiovei (profesorul Nicolae Gh. Dinculescu, fost director al Arhivelor Statului, Craiova), menţiona şi faptul că Fota Vlădăianu ar fi întemeiat o şcoală în limba greacă. Alexandru Boicescu din Buiceşti transcrie o diată din 1777, în care boierul Vlădăianu dispunea: „moşia Novaci cu munţii, ce are venit pe an taleri 150, o lasă pe seama bisericii din Craiova, ca să fie pentru chiverniseala unui dascăl elinesc, să şază acolo, să înveţe copiii de pomană”; de asemenea, moşia Cerătul, „ca să fie plata dascălului şi pentru dresul bisericii când se va strica” (Boicescu din Buiceşti, 1941: 29-30). Ctitorul a fost înmormântat în interiorul ei, unde se mai păstrează piatra funerară, însă ştearsă. De-a lungul timpului, Biserica „Sfântul Spiridon”, numită şi Biserica Albă, a suferit mai multe reparaţii.

Deşi la 1718 nu se edificase încă Biserica „Sfântul Spiridon“, în romanul Tobit de Ştefan Agopian, aceasta este primul reper urban identificat. De ce autorul a ales ca poartă de intrare în Craiova un lăcaş încă inexistent în geografia istorică reală?

Jefuit şi maltratat de patru lăncieri cuirasaţi, Tobit, personajul eponim din romanul lui Agopian, ajunge în tabăra austriecilor, care se apucaseră de construcţia Viei Carolina. Rămas fără un ochi, eroul va fi îngrijit de chirurgul militar Heiler, sibian de origine, dintr-o mamă româncă. Refăcut după grozava caznă (plus pedeapsa biciuirii, pentru insulte, dată de un tribunal militar, constituit ad hoc de căpitanul Friederic Schwantz von Springfels, viitorul cartograf al Olteniei), va fugi, împreună cu beţivul Heiler, la Craiova. Aflăm că cei doi, un fel de Don Quijote şi Sancho Panza valahi, poposesc, mai întâi, „într-un han părăsit şi dărăpănat, într-o margine a oraşului“ (Agopian, 2009: 276). Terminând proviziile de băutură, Tobit şi Heiler părăsesc bârlogul cu paie, îşi iau cufărul în spinare şi pătrund în „oraşul care părea mort“ şi nu mai avea decât „o mie de locuitori“ (Agopian, 2009: 278).

Prima imagine relevantă a Craiovei este aceasta: „Un cerşetor care stătea pe treptele calde ale bisericii Sfântul Spiridon îşi lăsă cârjele şi veni să se uite la ei. Cârjele alunecaseră săltând pe trepte în urma lui, dar nu le dădu atenţie. Îi cercetă o vreme, puţină, apoi se aşeză şi el pe cufăr şi-şi scăldă labele picioarelor în colbul sidefiu. O trăsură îi ocoli legănându-se leneşă pe arcuri şi vizitiul îi drăcui înainte să dea din nou bice cailor. Tobit se sculă, îl dădu la o parte pe cerşetor şi, deschizând cufărul, scoase o pereche de pistoale. Cerşetorul încercă să afle ce mai conţine cufărul, dar nu reuşi, fiindcă Tobit trânti repede capacul la loc.

– Dacă vreţi să jefuiţi biserica, spuse cerşetorul, să ştiţi că nu mai e nimic în ea“ (Agopian, 2009: 277).

Sub soarele verii lui 1718, Craiova este un oraş somnolent şi pustiu, ca într-o pictură de Giorgio de Chirico. Tabloul se animă prin prezenţa cerşetorului de pe treptele bisericii şi a unei trăsuri misterioase (despre care vom descoperi că este a boierului Călăfeteanu). Din gura insignifiantă a cerşetorului, precum dintr-aceea a unui bufon, iese informaţia esenţială despre starea deplorabilă a locului. Cerşetorul va primi, ulterior, şi un nume, după evanghelistul Luca. Biserica goală înseamnă fie că fusese jefuită, fie că obiectele de preţ erau dosite pe undeva până trecea urgia. Biserica „Sfântul Spiridon“ devine, în context, un topos semnalizator al pustiirii şi, probabil, de aceea a şi adus-o scriitorul în romanul său, dislocând-o din temporalitatea reală.

De altfel, în Oltenia sub stăpânire austriacă, Şerban Papacostea (citat şi de Agopian în Addenda cărţii) explică depopularea şi devastarea provinciei: „Desfăşurarea operaţiilor militare pe teritoriul Olteniei şi mai ales robirea şi deportarea sistematică a locuitorilor de către turci şi tătari în retragere au creat un gol de populaţie ale cărui urmări s-au făcut simţite mulţi ani după încheierea păcii. Începută odată cu primele operaţii militare pe teritoriul Ţării Româneşti, la sfârşitul anului 1716 şi la începutul lui 1717, pustiirea a luat proporţii catastrofale la sfârşitul anului 1717, ca urmare a hotărârii turceşti de a goli de locuitori provincia pe care înaintarea austriecilor îi silea s-o evacueze. «Ţara încă s-au robit şi peste Olt şi dincoace de Olt, însă mai mult 70, 80 de mii de suflete», înregistra Radu Popescu, în cronica sa, masiva deportare de populaţie de către turci. Partea Olteniei în această hemoragie demografică se ridică la jumătate, după indicaţiile furnizate austriecilor de deputaţii olteni. Trăgând concluzia, la un an după încheierea păcii, un dregător cameral constată: «…Am cucerit desigur o întindere mare de pământ, dar prea puţini locuitori». (…) Situaţia creată de războiul austro-turc din 1716-1718 a consolidat şi amplificat una din trăsăturile caracteristice ale demografiei medievale a Ţării Româneşti“ (Papacostea, 1998: 34-35).

Monument de arhitectură de interes naţional, cea mai veche construcţie civilă din Craiova, înălţată pe dealul de lângă „cele şapte izvoare“, un lieu de mémoire (în sensul definit de Pierre Nora), Casa Băniei adăposteşte astăzi Secţia de Etnografie a Muzeului Olteniei. Conform opiniilor celor mai mulţi istorici, casele băneşti ar fi fost ctitoria marelui ban Barbu Craiovescu, fiul cel mai mare al lui Neagoe de la Craiova, întemeietorul familiei Craioveştilor. Casele, construite în centrul Craiovei, lângă Biserica „Sf. Dumitru” (fosta Biserică Băneasa sau Biserica Domnească), au servit drept reşedinţă a banilor (inclusiv a lui Mihai Viteazul) şi loc de adunare a Divanului Craiovei. În forma cea mai apropiată de fizionomia actuală, Casa Băniei a fost reclădită de Constantin Brâncoveanu (descendent al aceleiaşi familii), în 1699, pe locul fostelor edificii ale boierilor Craioveşti din secolul al XV-lea (distruse de ţăranii răsculaţi), cu birul strâns din satele Olteniei. Casa ar fi fost realizată de meşterii arhitecţi ai domnitorului, într-un stil popular cu coloane, asemănător celui ce poate fi observat la palatele domneşti de la Potlogi şi Mogoşoaia sau la Mânăstirea Hurezi. Actuala clădire în stil brâncovenesc încă păstrează o parte din beciurile clădirii iniţiale.

În timpul ocupaţiei austriece a Olteniei (1718-1739), Casa Băniei devine sediul Chesariceştii Administraţiuni. După ce austriecii, învinşi în războiul ruso-turc, s-au retras cu totul din Oltenia (Austria a semnatpacea de la Belgradla 21 august 1739, renunţând la teritoriile obţinute prinpacea de la Passarowitzîn 1718: nordul Serbiei, nordul Bosniei şi Oltenia), în Casa Băniei îşi aşază cartierul general Murtaza Paşa, comandant al armatei otomane. După plecarea turcilor, casele băneşti au rămas în paragină. La 3 mai 1750, Grigorie Ghica Voievod dă un hrisov prin care le cedează Episcopiei Râmnicului, să le repare. Episcopul Grigorie Socoteanu va înfiinţa aici prima şcoală românească din Craiova pentru copiii săraci sau orfani şi primul seminar teologic. Pe la 1810-1811, episcopul Nectarie al Râmnicului vinde casele văduvei boierului Şerban Otetelişanu, din neamul Obedenilor, în schimbul a 300 stânjeni de moşie. În 1811, aceasta a făcut reparaţii şi i-a adăugat casei pridvorul din spate. Din proprietatea familiei Otetelişanu, Casa Băniei a trecut prin mai multe mâini, până când Petrache Bucureşteanu a donat-o statului prin testament (Demetrescu, 1927: 20).

La finalul veacului al XIX-lea, în perioada construcţiei Palatului de Justiţie, Casa Băniei a fost sediul provizoriu al Tribunalului Craiovei. La începutul secolului al XX-lea, preluată de Ministerul Instrucţiunii, s-a transformat în spaţiu al unor instituţii şcolare: până în 1914, al gimnaziului „Fraţii Buzeşti”, iar între 1914 şi 1924, al Şcolii Normale de Învăţătoare. După acea dată, Casa Băniei a găzduit Seminarul preoţesc până în 1931, apoi, pentru scurt timp, secţia Craiova a Arhivelor Statului, conduse de profesorul C. D. Fortunescu. Anexele au fost demolate, după intrarea în posesia Primăriei Craiova a terenului şi a imobilelor bisericii şi a caselor băneşti, în vederea unor amenajări edilitare. Clădirea principală a fost restaurată în 1933, după un proiect realizat de arhitectul Iancu Atanasescu.

Din 1934, edificiul devine sediu al Muzeului Regional al Olteniei (Muzeul de Antichităţi şi Etnografie al Olteniei) până în 1948, când trece în administrarea Mitropoliei Olteniei. În 1964 revine Muzeului Olteniei, ca Secţie de Etnografie, redeschisă, după lucrări de restaurare, în 1967.

În Tobit, Ştefan Agopian îşi plasează personajele în Oltenia ocupaţiei austriece, „mădular sfrijit al imperiului“ (Agopian, 2009: 255). Referinţele topografice sunt puţine în Tobit, roman mai degrabă de atmosferă decât unul istoric. Chirurgul militar Heiler, companionul lui Tobit în roman, „era prieten cu cel puţin două-trei persoane suspuse din administraţia austriacă de la Craiova, cu consilierul cameral Haan şi cu secretarul administraţiei Nicolae de la Porta. (…) dar se putea lăuda cu o relaţie mult mai înaltă: era rudă, e drept, nu prea apropiată, cu Directorul Suprem, acel atotputernic Principatus Valachiae Supremus Director, care îşi avea reşedinţa la Sibiu“ (Agopian, 2009: 275). Graţie acestor relaţii, Tobit va intra, în mai multe rânduri, în Palatul Administraţiei.

Această clădire este descrisă iniţial hiperbolic, ca un labirint întunecat şi rece, simbol al vastei şi întortocheatei birocraţii imperiale: „Heiler îl conduse sigur pe Tobit prin bezna aceea, merseră o vreme, destul de multă, prin diverse odăi şi culoare slab luminate sau pur şi simplu nu“ (Agopian, 2009: 281). Aici se petrec însă multe evenimente, într-o gamă diversă, de la cele monden-diplomatice la unele violent-sângeroase: au loc baluri, se pun la cale comploturi, se iau decizii administrativ-politice, se săvârşesc crime, se oferă gratulaţii. Casa Băniei, acum sediu al administraţiei chesariceşti, apare ca un monstru arhitectural, obez şi greoi, voluminos şi lipsit de supleţe, parcă anticipându-şi căderea (metaforic vorbind, fiindcă palatul a rămas, dar austriecii, învinşi de turci, îl vor părăsi în 1739): „Palatul administrativ se ivi din ceaţă mătăhălos, nimeni nu-şi chinuise mintea cu adevărat în ceea ce priveşte arhitectura lui, dar, aşa cum era, părea tocmai bun pentru noua administraţie şi, în timp ce urca treptele şi santinelele îi dădură onorul, Tobit se gândi că mintea strălucită a lui Haan ar fi meritat o construcţie ceva mai avântată către cerul mohorât din dimineaţa aceea al provinciei“ (Agopian, 2009: 311-312).

Chiar dacă se află în mâinile austriecilor, în Palatul administrativ pătrund obiceiurile turco-fanariote. Un slujitor îşi câştigă banii de băutură şi femei din şpaga unor petiţionari, pe care-i introduce în cancelarie pe o uşă de serviciu din spate, la o oră atât de matinală „încât bieţii funcţionari austrieci, până să se dumirească despre ce e vorba, somnoroşi şi fără chef de viaţă în ei, puneau ştampila lor mare şi cu vultur pe hârtia care li se vâra sub nas“ (Agopian, 2009: 290). De pe treptele „tocite“ ale clădirii nu lipseşte Luca, cerşetorul, cel care-i întâmpinase pe chiorul Tobit şi pe beţivul Heiler, la descinderea în Craiova, pe scările Bisericii „Sfântul Spiridon“. Nu întâmplător, luat acasă şi oblojit la răni, Luca rămâne servitorul lui Tobit, deşi este bănuit şi de spionaj, dar „toată lumea este prinsă în acest joc de-a spionatul şi de-a trădatul“ (Agopian, 2009: 305). Într-o ceremonie sobră, într-o dimineaţă de toamnă, Tobit va fi decorat şi înnobilat, într-una dintre sălile palatului, devenind, prin decret împărătesc, baron de Alba (numele moşiei tatălui său). Se va întoarce aici într-o noapte, pentru a-l elimina pe Rückstoss, renumitul „inchizitor“, rivalul consilierului Haan la conducerea provinciei. Luca e însărcinat să facă rost de arme, le va cumpăra chiar de la depozitul ocupanţilor şi le va ascunde în „hardughia“ de lângă Palatul Administraţiei, „din care noaptea austriecii pot admira prin spărturile acoperişului cerul Olteniei“ (Agopian, 2009: 300). Baron şi colonel, Tobit se va împrumuta la un cămătar evreu, apropiat al austriecilor, şi va pleca din Craiova în fruntea unei mici trupe de mercenari, să-şi recupereze moştenirea revendicată şi de boierii vecini hrăpăreţi.

Hanul Hurez a fost „singura fortificaţie a Craiovei, având ziduri înalte de zeci de metri şi a fost folosit şi de administraţia austriacă în perioada 1718-1739, cât a fost Oltenia sub ocupaţie. Era în formă de dreptunghi, cu o latură de circa 200 de metri (paralelă cu strada Matei Basarab). Interiorul era rânduit în trei părţi: cea mai dinăuntru era rezervată pentru camerele unde găzduia domnitorul când venea la Craiova. A doua curte adăpostea prăvăliile (bolţile) şi locuinţele negustorilor. În mijlocul acestei curţi era un turn; aici se aflau bursa şi vama. A treia curte, cea exterioară, servea drept han pentru oamenii de rând şi tot aici erau şi grajdurile“ (Firescu, Gheorghiu, 2009: 209; Vasilescu, 1927: 10-11). Povestea hanului începe în vremea lui Constantin Brâncoveanu, care, în 1699, oferă locul pe care Ioan Arhimandritul, egumenul mânăstirii Hurezului, va ridica uriaşa construcţie (pe o suprafaţă de 6600 mp), până în 1711. Mânăstirea va beneficia de o parte din veniturile hanului, care nu erau deloc neînsemnate. În 1775, Alexandru Ipsilanti a renovat acest han şi a pus o inscripţie în piatră deasupra porţii dinspre strada Matei Basarab. Inscripţia se află acum la Bucureşti, în subsolul Palatului de la Mogoşoaia.

Într-un raport austriac din perioada 1718-1739 (Hurmuzaki, Documente, IX), este descris ca fiind „o clădire lungă, închisă cu ziduri de cărămidă, ce servea ca loc de negoţ Companiei Orientale, unde aceşti negustori, din părţile răsăritului, îşi aveau aşezarea. Hanul servea mai cu seamă la bâlciul ce se ţinea aici, cam timp de patru săptămâni” (Firescu, Gheorghiu, 2009: 211). După înfrângerea austriecilor de către armatele turceşti, hanul va reintra în posesia Episcopiei Hurezului din Râmnicu Vâlcea, împreună cu fostul sediu administrativ, Casa Băniei. În aceeaşi istorie sentimentală a Craiovei, realizată de Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu, este evocată decăderea ulterioară a Hanului Hurez, surprinsă şi de pictorul Barbu Iscovescu, într-un desen din 1847. Zidurile se ruinează, iar vecinii fură materiale şi acaparează terenul. După secularizarea averilor mănăstireşti, rămăşiţele hanului intră în proprietatea municipalităţii Craiovei, iar spre sfârşitul secolului al XIX-lea locul va fi degajat şi curăţat. O bucată de zid se mai păstrează şi astăzi, în interiorul restaurantului „Casa Ghincea”.

„Hardughia“ de lângă Palatul Administraţiei, din romanul Tobit de Ştefan Agopian, „din care noaptea austriecii pot admira prin spărturile acoperişului cerul Olteniei“, este Hanul Hurez, cunoscut în istoria orală a oraşului şi ca „hanul nemţesc”. Austriecii aveau aici depozitul cu arme şi cartierul detaşamentului special care apăra oraşul. Spaţiul ospitalităţii şi al negustoriei devine sub stăpânirea habsburgică o cazarmă. Ca o ironie, în povestea din Tobit încă se mai practică un tip de comerţ, ilicit, cel cu arme şi cai: „– Am cumpărat armele şi caii şi nu numai atât, nici nu încheiasem bine târgul, şi s-a dovedit că armele sunt furate din depozitul austriac, de fapt, e prost spus furate, fiindcă erau chiar în depozit, iar cel care mi le vindea, înainte să le vândă, trebuia să le păzească, am făcut deci târgul cu un soldat austriac care purta gradul de sergent” – relatează Luca (Agopian, 2009: 300).

Cele trei toposuri de pe harta Craiovei din Tobit de Ştefan Agopian sunt repere importante şi în istoria reală a oraşului: biserica („Sfântul Spiridon”), sediul puterii politice şi administrative din Oltenia (Casa Băniei), locul ospitalităţii şi al comerţului (Hanul Hurezi). În timpul acţiunii din roman, Biserica „Sfântul Spiridon” încă nu fusese construită, însă relocarea temporală are rolul de a crea, prin lăcaşul sacru golit de odoare, de la intrarea în Craiova ocupată de austrieci, un semnalizator ficţional al pustiirii. Războiul amplificase procesul de depopulare a unei provincii şi aşa deficitare la acest capitol. Casa Băniei era deja un simbol al puterii medievale olteneşti, dar, ca sediu al Aministraţiunii Chesariceşti, devine, hiperbolizat, şi unul al întortocheatei birocraţii imperiale, precum şi unul al corupţiei şi al crimei. Altoiul identitar turco-fanariot al românilor contaminează şi slujbaşii austrieci, iar reprezentarea literară a monstrului arhitectural, voluminos şi greoi, vine să anticipeze căderea stăpânirii habsburgice: înfrângerea de către turci şi părăsirea Olteniei. Hanul Hurezi dobândeşte o refuncţionalizare ironică: de la bâlciul negustoresc ajunge cazarmă şi loc al comerţului ilicit cu arme. Geografia literară simbolică din Tobit este relevantă atât pentru identitatea istorică a Craiovei, în general, cât şi a Craiovei crepusculare ocupate de austrieci, în special. Iar prin extensie, a întregului spaţiu oltenesc.

Agopian, Ştefan, 2008. Opere I, Prefaţă de Eugen Negrici. Iaşi: Polirom.

Agopian, Ştefan, 2009. Opere II. Iaşi: Polirom.

Boicescu din Buiceşti, Alexandru, 1941. ,,Încă ceva despre biserica Vlădăianului din Craiova”, în Arhivele Olteniei, Anul XX, nr. 113-118, ianuarie-decembrie.

Ciocârlie, Corina; Răsuceanu, Andreea, 2019. Dicţionar de locuri literare bucureştene, Cu hărţi originale de Rareş Ionaşcu. Bucureşti: Editura Humanitas.

Collot, Michel, 2011. „Pour une géographie littéraire“, No. 8, LHT, Dossier, publié le 16 mai 2011. URL: https://www.fabula.org/lht/8/collot.html

Demetrescu, G. Mil., 1927. „Tot despre Casele Băneşti”. Arhivele Olteniei, Anul VI, No. 29-30, Ian.-Apr. (reluat „Vechile case ale Basarabilor din Craiova”, din Ramuri, An XII, 1919, No. 13-14, pp. 193-196).

Dinculescu, Nicolae Gh., [f. a.]. Bisericile Craiovei. Un capitol din trecutul oraşului. Craiova: Editura revistei Oltenia.

Firescu, Alexandru; Gheorghiu, Constantin, 2009. Craiova, mon amour. File de arhivă istorică şi sentimentală, Ed. Îngrijită de Florea Firan. Craiova: Fundaţia-Editura Scrisul Românesc.

Fotino, Dionisie, 2008. Istoria generală a Daciei sau Transilvaniei, Ţării Munteneşti şi Moldovei. Vol. I-III. Traducere din limba greacă de George Sion. Bucureşti: Editura Valahia (1859, Imprimeria Naţională a lui Iosef Romanov et Cie.).

Manolescu, Nicolae, 2008. Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură. Piteşti: Editura Paralela 45.

Moretti, Franco, 2016. Grafice, hărţi, arbori. Literatura văzută de departe, Cu un studiu de Alberto Piazza, Traducere de Cristian Cercel, Prefaţă de Andrei Terian. Cluj-Napoca: Editura Tact.

Negrici, Eugen, 2019. Literatura română sub comunism. Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. Iaşi: Editura Polirom.

Papacostea, Şerban, 1998. Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Ediţie îngrijită de Gheorghe Lazăr. Bucureşti: Editura Enciclopedică.

Răsuceanu, Andreea, 2013. Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, Prefaţă de Sorin Alexandrescu. Bucureşti: Editura Humanitas.

Răsuceanu, Andreea, 2016. Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului. Bucureşti: Editura Humanitas.

Ţeposu, Radu G., 2006. Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediţia a III-a, Prefaţă de Al. Cistelecan, Bucureşti: Cartea Românească.

Vasilescu, Alexandru A., 1927. „Casele Băneşti din Craiova în sec. XVIII-lea”. Arhivele Olteniei, Anul VI, No. 29-30, Ian.-Apr.