Antropologie sentimentală
de Gabriela Gheorghişor
Cine sunt momârlanii? Unde şi cum trăiesc? Cu ce se ocupă şi în ce cred? Cum petrec şi cum se trec? La toate aceste întrebări şi la multe altele, legate de muntenii din Valea Jiului, răspunde volumul lui Ioan Lascu, Satul de la capătul vremii. Schiţe antropologice (Prefaţă de Cornel Bălosu Duncan, Editura MJM, Craiova, 2010), o continuare a cercetărilor monografice din studiul precedent, Tradiţii care dispar. Comunitatea momârlanilor din zona Petroşani (2004). Universitarul Ioan Lascu este cunoscut îndeosebi ca profesor de literatură franceză, critic şi istoric literar, traducător şi poet. Interesul pentru portretizarea comunităţii pastorale a momârlanilor nu constituie însă doar un capriciu de om de cultură citadin, dispus să încalţe, din curiozitate, cizmele de teren ale etnografului, pentru a forja ulterior, în spaţiul confortabil al cabinetului de lucru, concluzii de etnolog sau de antropolog. Autorul acestor eseuri cu valoare documentară cunoaşte foarte bine subiectul, fiindcă a copilărit într-un cătun momârlănesc, iar demersul său, deopotrivă ştiinţific şi sentimental, are la bază şi conştiinţa datoriei faţă de propriile rădăcini. Este vorba despre o lume arhaică, de crescători de animale (un real complicat de decriptat, căci, deşi incavat într-o civilizaţie a secolului al XXI-lea, relevanţa lui coboară adânc într-o medievalitate populară românească în termenii antropologului veritabil, cu blazon în domeniu, Nicolae Panea), rezistentă în timp tocmai prin auto-protecţionismul, autarhia şi necontaminarea cu microbii civilizaţiei urbane. Satul de la capătul vremii înseamnă, astfel, atât satul din negura veacurilor, din illo tempore (imaginea de pe copertă, cu o bătrână şezând pe pragul căsuţei sale de lemn, este pregnantă în acest sens, putând fi localizată oricând pe axa timpului, chiar şi în secolul primilor voievozi), cât şi satul ajuns la un sfârşit de drum, un capăt de vreme, fiindcă satul tradiţional este azi pe cale de dispariţie. Procesul a început, de fapt, odată cu instalarea comunismului, iar tentaţiile şi mutaţiile (mai precis, mutanţii mentalitari ai) libertăţii actuale grăbesc septicemia trupului deja cangrenat al ruralităţii autohtone. Ioan Lascu urmăreşte viaţa momârlanilor în funcţie de succesiunea anotimpurilor (munci de sezon, îndeletniciri specifice, obiceiuri/ ritualuri, sărbători) şi de mica lor transhumanţă prin cele trei etaje de relief (acasă, la pădure şi în munte, corespunzând: locuinţei din sat, reşedinţa de bază, unde sunt iernate animalele; colibei de vară din piemonturi, de sub pădurile de brazi; stânelor din zona alpină). Există, de asemenea, date amănunţite despre toponimia şi topografia locului, despre farmacologia populară, despre botanică şi zoologie, despre gastronomie, despre credinţele, superstiţiile şi mentalităţile momârlanilor, unele fiind comune oamenilor de la ţară, în genere, despre limbajul şi modul lor de a-şi exterioriza bucuriile sau dorurile (cartea conţine chiar şi un lexicon momârlănesc şi o Addenda cu strigături sau minciuni). Din scrupul filologic şi antrenament didactic, dar şi din cauză că toate capitolele au fost publicate iniţial independent, în Prăvălia cu istorii (suplimentul Ziarului Văii Jiului), apare o oarecare redundanţă informaţională. Important rămâne însă faptul că lectura ne facilitează aflarea unor lucruri interesante, câteodată ebluisante, de exemplu, că sarmalele sunt numite perişoare, că fânul pipă, că ursului i se zice Niculiţă, iar lui Scaraoţchi, Han-Tatari, că bieţii cai pot să sufere de suspin, că în splina porcului se ascunde chipul iernii etc. Satul de la capătul vremii prezintă o umanitate individualizată prin protocoalele ei de existenţă, prin ceremonialurile festive (şi atrăgătoare, ca orice alteritate relativ insolită) şi trage un semnal de alarmă asupra pericolului de a pierde o străveche zestre de spiritualitate tradiţională. Dincolo de tezaurizarea scriptică, ţâşneşte nostalgia emoţionantă a autorului: Era fascinaţia unui cer înalt de vară, la amiază, a unei umile cărţi de geografie şi a vârstei de unsprezece ani. Atunci, în Oprineşti, cerul de vară era înalt şi încă nu se putea ieşi prin el.
|
|