| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Un Ianus bifronsde Gabriela GheorghişorSiluetă firavă, de ins plăpând, împuţinată, poate, şi de bătrâneţea cea neiertătoare, hrăpăreaţă ca o lipitoare. De unde atâta energie pentru a frământa zilnic coca scrisului?, îţi vine, firesc, să te-ntrebi. Dar te uiţi imediat la ochii aprigi, cu luminiţe vioaie, şi nu te mai miri. O încordare acută şi aspră pare să susţină constituţia delicată, cu aer de vaporoasă fragilitate. Acesta este, la o scurtă privire, Gheorghe Grigurcu ajuns, iată, la 75 de ani!, o fiinţă construită dual şi funcţionând după modelul Ianus bifrons. De ce cred că structura de homo duplex e definitorie? În primul rând, fiindcă Grigurcu este, deopotrivă, poet şi critic literar, un critic-monah ce şi-a depus voturile, de la început şi pentru totdeauna, pentru ordinul riguros al devoţilor poeziei (Al. Cistelecan). Însă nu doar pentru ordinul stihuitorilor. Condeiul său s-a pus şi în slujba tagmei criticilor/ eseiştilor, din care face el însuşi parte. Proza a lăsat-o altora. În ipostaza de critic literar se declară lovinescian, convins fiind de responsabilitatea etică a meseriei (Conştiinţa estetică nu poate fi un obiect de negoţ). Nu elimină metodologia, dar pariază pe intuiţie şi pe emoţie, consi-derate căi regale ale cunoaşterii. Nu abhoră gândirea speculativ-filosofică, paginile de jurnal pline de citate sau de reflecţii de acest fel stau mărturie. Cu toate acestea, critica lui, esenţial impresionistă, este o formă de creaţie, un joc secund în marginea şi în continuarea literaturii, însă la fel de artist, iubind răsfăţul calofil şi formula perlată expresiv. Grigurcu este un virtuoz al stilului, şi când despică tandru, cu mănuşi metaforice, corola de minuni a poeziei, şi când îi taxează ironic, sarcastic, casant pe confraţii analişti/ interpreţi, robotitori în ograda ideilor critice sau generale. Pe cât de îngăduitor se arată, de regulă, cu poeţii, pe atât de dur şi de bătăios se dovedeşte pe frontul critic, cultural şi civic (vezi, de pildă, polemicile în problema revizuirilor est-etice sau atitudinea de ghiulea faţă de păcatele colaboraţionismului). Aşadar, pe de o parte, o figură răbdătoare, calmă, serenă, aproape sfioasă, care secretă şi poezia lui Grigurcu, o poezie mângâind şi estetizând firea lucrurilor, îmblânzind neliniştile şi suferinţele proprii, cristalizând sentenţios spuma adevărurilor întunecate ale speciei umane. Pe de altă parte, un moralist inclement, un spirit justiţiar, cu încruntătură severă, mai degrabă de Nemesis decât de Themis, cu o forţă de Poseidon dezlănţuit. Aburul liric graţios, al făpturii vulnerabile, se unduieşte dansant în jurul unei bucăţi de rocă, întărită şi de loviturile de ciocan ale istoriei. Biografia sa, de surghiunit al regimului comunist, e revelatoare în acest sens. Nu în ultimul rând, există o ambivalenţă aspiraţională, de homo estethicus şi de homo religiosus. Însă stadiul deplin al celui din urmă nu poate fi atins decât depăşindu-l pe primul, conform teoriei kierkegaardiene (sau, cum spune chiar Grigurcu într-un poem, trebuie să se despartă chipul/ de oglindă). De aceea, orgoliul creatorului e concurat, insidios, de umilitatea creaturii. Creatorul muzicii cuvintelor visează, indubitabil, un nume care să dăinuie, creatura învaţă, în tăcere, o ars moriendi. Primul ne lasă moştenire numeroasele volume de critică, diaristică, publicistică, aforisme şi poezie, toate, umplând un raft-două de bibliotecă. Asceza scrisului nu usucă, totuşi, floarea vanităţii auctoriale. Dar când tavanul camerei de truditor pe albul hârtiei nu acoperă complet perspectiva Cerului, vanitatea rămâne măcar una fie-mi iertat oximoronul smerită. Iar din acest punct de vedere, Gheorghe Grigurcu ar putea fi un exemplu de urmat de către mulţii închinători la icoana ego-ului, aşa cum este şi o pildă de biruinţă a talentului/ vocaţiei, fără damful urât al compromisurilor. La sfârşitul acestui sumar portret, vă ofer şi două poeme antologice, reprezentative pentru cele două feţe ale poetului şi, în definitiv, ale omului Gheorghe Grigurcu , cea întunecată, puţin/ rar vizibilă, şi cea luminoasă, încrezătoare în ordinea divină a lumii. Mai întâi, poezia viziunii disforice sau coşmareşti a golului (auto)devorator: Se-adună mulţi în cafenea/ ca-ntr-o groapă de-o oarecare adâncime/ dar trebuie să te-ntrerupi de multe ori/ spre-a mai putea săpa puţin// coniacul (o sută-două-trei) e ca un soi/ de respiraţie artificială/ e drept ei şi-au schimbat cu-ncetul atitudinea/ în faţa teribilului deşert// poate că aş izbuti să-i ajut/ şi fără comentarii doar cu mica-mi lopată/ şi-n ochi doar cu-această/ chelneriţă cu surâs de staniol/ o groapă nici mare nici mică de tot/ o privire fixată de tavan cum un păianjen// şi sudoarea curgând de pe frunte/ luminoasă uscată cum nisipul/ aici cuvintele se-mbrăţişează cum trupurile/ (e mult trecut de-amiază)// o frenezie care bate cum un orologiu/ vicleşugurile sarcasmele nu mai servesc la nimic/ timpul înaintează implacabil banal/ cum sângele-n venă// din nările fecioarei ies rotocoale de fum/ şi crucifixe de aur// devin vizibile ridurile golului// săpăm săpăm deşi e-atât de târziu/ rugina luminii la fundul paharelor/ şi-ntunericul un metal încă ne-nduplecat/ robustul grumaz al Domnului răsfrânt în geam/ de-o parte se strâng comedianţii/ fluturii muzicii care-nveşmântă/ pereţii în rochii somptuoase/ de cealaltă parte înnebuneşte/ iubirea singură// şi norii curg portocalii pe cerul vesperal/ şi norii curg pe sub pământ/ mâinile noastre caută groapa/ instinctiv precum ar căuta un buzunar// muzica-ţi bombardează plămânii/ ieşi până-n stradă te-ntorci/ orizontul nu pleacă nicăieri/ timpul s-a prefăcut în mărunţiş// o fată-şi potriveşte fardul cu mişcări mărunte/ poate se va înapoia poate se va mistui după/ curba orei 7/ poate va înrăma ochii ce-o vor contempla// poate va spăla scările de urmele clipelor echivoce/ poate va străluci cum o lună în miniatură/ poate degetele ei vor fi toate ceasornice/ poate coapsele ei vor fi mărcile comerciale ale Veciei/ poate nu va plânge nimeni// şi groapa mestecă fripturi bancnote/ întâmplătoare exclamaţii cuiere/ sticle goale chipuri omeneşti/ se senilizează se uită pe sine/ (fericită) şi vrea până la urmă/ să sape-o altă groapă (În cafenea). La final, gândul imperios, ca o credinţă activă, al ascensionalităţii mântuitoare: Te vei ridica trăgându-te de propriile-ţi mâini/ de propriile-ţi glezne/ trăgându-te de păr de urechi/ sus de tot până-ntr-acolo/ unde nu-ndrăznise să te ridice nimeni// vei auzi convorbirile Îngerilor/ familiare cu voce scăzută/ în pauzele dintre Cântări (Te vei ridica). |