Povestiri din comunism

Cu Un singur cer deasupra lor (Editura Polirom, Iaşi, 2013), Ruxandra Cesereanu, autoare de proze fantasmatice şi ludic-experimentaliste, atacă realismul documentar. Preocuparea pentru temele social-politice din eseurile istoric-mentalitare (Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste, Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii) navighează, astfel, şi înspre ficţiune, în această carte pe care scriitoarea o consideră roman, unul cu o gestaţie de un deceniu, după propria mărturisire.

Un singur cer deasupra lor nu este, totuşi, un roman, nici măcar unul modular, ci un volum de povestiri despre/ din comunismul românesc. Într-o ramă simbolico-religioasă, ca un „prolog“ faustian (Dumnezeu îi lasă Diavolului lumea, pentru o jumătate de secol), creşte un evantai de micro-istorii, etalând aproape toate aspectele şi problemele erei comuniste, de la începuturile sale până la Revoluţie şi mineriade: hăituirea „duşmanilor poporului“, refugiaţi în munţi, deportările în Bărăgan, prigoana slujitorilor lui Dumnezeu, înfierarea publică a intelectualilor, „fenomenul“ Piteşti, internarea protestatarilor la ospiciu, Securitatea şi modul ei de operare, cozile la alimente, cenzura, avorturile clandestine, evadările peste Dunăre, demolările, orfelinatele, manifestaţiile omagiale pentru „conducătorii iubiţi“, diversiunile din timpul Revoluţiei, mineriadele şi protestul „golanilor“ din Piaţa Universităţii, asasinarea lui I.P. Culianu. De mici dimensiuni, împrumutând, cel mai adesea, perspectiva şi chiar limbajul personajelor, aceste povestiri/ schiţe cu titluri majoritar onomastice prezintă, inevitabil, şi scene violente sau grotesc-macabre (bătăi, crime, torturi concentraţionare). Spre a o „elibera“ să-l ia de bărbat, un individ îi aduce ibovnicei sale capul tăiat al soţului ce fugise în munţi, fiindcă pălmuise un activist: „Femeia apucă sacul mai mult moartă decât vie şi înăuntru găsi atât ceea ce dorea, cât şi ceea ce nu dorea: capul tăiat al lui Marcu. (...) Aurelia plânse încetişor, la început ca o viţică necoaptă, mai târziu ca o bocitoare care îşi ştie rostul. Apoi luă capul mortului şi îl duse lângă fântână, aici îl spălă, apoi îi limpezi ochii şi pielea cu miere şi cu oloi, iar în gură îi puse boabe de orez amestecate cu tămâie. Apoi îl înfăşură într-un prosop de in, învelindu-l cu grijă, ca pe un ou de struţ din cele ce se găseau atârnând în biserică. Apoi îi susură la urechi, chiar dacă mortul nu o auzea. Îi cântă capului aceluia ca unui cap de sfânt din cei tăiaţi în picturile din biserică“ (Hambu). În închisoarea de la Piteşti, Marchizul, cel mai inuman torţionar, batjocoreşte ritualurile religioase (împărtăşania, botezul), obligându-i pe deţinuţi să dea reprezentaţii excremenţial-sângeroase: „Alexandru se ridică în capul oaselor şi îl zări pe Marchiz dirijând un spectacol dement: unul din deţinuţi era în patru labe, i se prinsese de dos un fel de coadă de măgar făcută dintr-un furtun găurit, în timp ce deasupra lui era cocoţat un alt deţinut în loc de Hristos, înveşmântat într-o cămaşă mânjită cu excremente. Ceilalţi deţinuţi şi însuşi Marchizul îşi bălăngăneau gamelele, aducându-i prinoase celui suit pe zisul măgar. Să fie Duminica Floriilor? se chestionă Alexandru în gând. Marchizul prelungi scena vreo oră, apoi îi puse pe deţinuţi să meargă până seara în genunchi, purtând pe cap nişte coroane ca de spini, făcute din sârmă ghimpată, doar se găsea destulă împrejurul închisorii. E Duminica Floriilor sau e Săptămâna Patimilor? Sau e Învierea? Alexandru nu mai ştia“ (Alexandru). Un tânăr trece Dunărea înot însoţit de piciorul retezat al unui mort, victimă a şalupei grănicerilor: „Roby se abţinu cu greu să nu vomeze, noroc că nu mâncase prea mult, doar nişte pâine prăjită cu salam. Dar greaţă i se făcu de-a binelea în faţa acelei ciosvârte care îl atinsese blajin, ca pe-un frate. Era un picior de bărbat, de asta era sigur. Un picior de bărbat tânăr. Roby simţi nevoia să înoate grăbit, să se avânte, dar piciorul parcă tot de el se ţinea, ca o vietate a Dunării de momeala ei“ (Roby). Un student, en passant prin Piaţa Universităţii, ajunge să zacă două zile în propriile nevoi şi printre morţi, în „lagărul“ de la Măgurele: „Îşi făcu nevoile pe el şi se simţi împuţit, murdar, soios. Urina îl îmbibase ca pe un burete. Era, devenise un burete de urină. Studentul Andrei. Sau doar Studentul. Puţea a urină şi rahat. Făcuse şi de frică pe el, şezând cu morţii aceia cărora le cânta încetişor şi le vorbea. Nu pricepea cum de nu-l aude nimeni, cum de nu vin să-l omoare şi pe el. Se apucă să se tragă de păr. Rrrrrromânia (Andrei).

Ruxandra Cesereanu cunoaşte foarte bine documentele şi mărturiile epocii, de aceea, cred că pariul cărţii sale îl reprezintă aureolarea literară a adevărului istoric: individualizarea unor „eroi“, colorarea expresivă a unor situaţii dramatice. Însă acest lucru nu îi reuşeşte întotdeauna, multe pagini păstrând stilul relatării jurnalistice sau al rezumatului istoric. Mai mult decât atât, îndeosebi secvenţele cu personaje „ilustre“ (Bodnarenco, Şoşescu, Coana Leana, generalul Iunian, Ilişoi, senatorul The Great Grey) adoptă registrul caricaturalului minor, redevabil bancurilor şi comics-urilor: „Limba lui ştie să spurce ca nimeni alta, limba lui era aproape un organ sexual. Era mândru de limba lui nedespicată, întotdeauna intactă. Îşi pusese dinţi noi de senator perfect. Pronunţă cu tărie şi acurateţe. Great Grey, Partidul, Ceauşescu, Româniaaa! Pupincuristul cel tânăr şi exaltat odinioară, acum senatorul în gri lucios, călare pe rechinul său admirat. Penetrând cu spor de bărbat din Bucur-Obor. O partidă de sex dis-de-dimineaţă pentru România. O partidă sănătoasă de sex pentru patria-mumă. Partidul, Ceauşescu, Româniaaa! Jos comunismul! Nevermore. O, nu, niciodată nu ar putea guiţa aşa ceva“.

Un singur cer deasupra lor este un soi de vademecum al comunismului românesc et aprčs, îmbinând gravitatea şi deriziunea comică a memoriei colective. Şi, mai degrabă, un exerciţiu pregătitor pentru un posibil roman-frescă.