Un roman în graffiti
de Gabriela Gheorghişor
Doru
Pop
este absolvent de Litere, specializat ulterior în jurnalism şi comunicare, şi,
respectiv, în filosofia culturii vizuale (a publicat, în acest domeniu, mai
multe studii şi eseuri: Alegerile naibii. Fals tratat despre metehnele
imaginarului politic autohton, Ochiul şi corpul. Modern şi postmodern în
filosofia culturii vizuale, 911. Ziua în care a murit democraţia, Mass-media
şi democraţia, Mass-media şi politica, Obsesii sociale). În
beletristică şi-a făcut încălzirea cu un volum de povestiri pentru copii, Poveştile
bunicuţei Nana (2003). Trecând la roman, autorul nu putea să uite
că, nici în piaţa de carte, strategiile de marketing nu trebuie ignorate. Pe
lângă titlul mass culture, vandabil, O telenovelă socialistă
(Cartea Românească, 2013) conţine şi câteva ilustraţii alb-negru.
Romanul
nu este însă un album în sepia al epocii de aur (temporal,
acoperă ultimele două decenii ale comunismului românesc); el poate fi asociat,
mai degrabă, cu imaginea de graffiti intens colorat de pe faţada cenuşie
a unui bloc socialist. Şi asta fiindcă, oricât ar fi de urâte întâmplările,
chiar dramatice, uneori, naratorul le povesteşte nu doar cu un cinism nemilos,
ci şi cu o cuceritoare (auto)ironie şi vervă umoristică. De altfel, accentul nu
cade pe contexul social-politic, creionat vizibil, dar fără tuşe groase,
demonstrative, ci pe o poveste de viaţă. Lumina reflectorului nu insistă
nostalgic sau justiţiar pe desenele de pe pânza contorsionată a vremii, ea
urmăreşte însă, în ritm alert, copilăria şi adolescenţa unui personaj, cu
tribulaţii şi aventuri atât inerente acestor vârste, cât şi datorate unei
situaţii familiale particulare (Doru este orfan de tată, are o mamă care
încearcă să joace dublu rol, şi patern, fiind recăsătorită cu un bărbat
epileptic şi alcoolic; mai târziu, copilul află de existenţa unui frate,
adoptat de naşa sa, de unde şi telenovela, socialistă numai întâmplător, prin
circumstanţele de timp, dar posibilă în orice regim politic). Spre finalul
cărţii, perspectiva se întunecă însă aproape brusc, povestirea devenind,
succesiv, un inventar al (obiectelor şi fiinţelor) urii lui Doru şi un catalog
al mizeriilor cazone (stagiul militar), traductibile în umilinţe şi în
animalizarea umanului.
Pe
coperta a IV-a, O telenovelă socialistă este prezentată drept
bildungsromanul unei generaţii. Dincolo de asemenea partajări, care au în
vedere un cadru general, recognoscibil în mai toate naraţiunile despre
comunism, precum şi detaliile specifice existenţei în această perioadă istorică,
eroul lui Doru Pop seamănă, prin atitudinea sa de rebel, nonconformist şi
poznaş, cu unul dintr-o altă generaţie (născută în anii 80), a protagonistului
din Morţii Mă-tii. Similitudinile sunt însă mai multe decât ne-am
aştepta: aceeaşi formulă a autoficţiunii fragmentare, aceeaşi estetică
autenticistă (episodul ultimei întâlniri cu naşa Sanda aminteşte şi de Rădăcina
de bucsau), aceeaşi tonalitate narativă, tăioasă, crudă sau furioasă, dar
scăldată într-un umor spumos, adesea cu tentă noir ori scabroasă (scena
primei masturbări, în latrina din curte, mitologicalele de sub masă, împreună
cu Cici, colega de grădiniţă şi din clasa I, măsurătorile penisurilor în
biserica rutenilor, spargerea cutiilor telefonice, haiducia culturală,
vomatul pe sângeretele vecinilor, competiţia de labă şi năzdrăvănia onanistă
a lui Leo cu o sticlă de Brifcor, drogarea cu fosforul de la chibrituri şi
concursul de împuşcături, experienţă care era să sfârşească tragic, rămânând,
totuşi, doar hazlie: Distracţia a durat destul de puţin, pentru că perdeaua de
la balconul vecinilor a luat foc, nenea Cornel a început să guiţe ca un
disperat, pentru că pe balcon avea pitită o butelie ilicită, posesia celui
de-al doilea recipient de butan fiind pedepsită, iar acum nu mai avea curaj să
se bage după ea, din pricina flăcărilor. Cei doi gemeni au tulit-o din prima,
plini de aburii de fosfor, lăsându-mă pe mine să mă descurc cum ştiu, iar eu
priveam focul şi râdeam ca prostul, ţinându-mă cu amândouă mâinile de burtă,
pentru că nea Cornel, pensionarul moralist din vecini, era numai în chiloţi şi
în spatele lui ţipa o băbătie în desuuri transparente, care, evident, nu putea
să fie nevastă-sa, sărmana fiind moartă de mult timp, dar adesea pomenită în
rememorările etice ale acestuia, când noi ne pupam în scara blocului, chiar sub
balconul lui. Noroc că a apărut mama la timp şi a stins focul cu o pătură
ş.a.). Chiar dacă unele astfel de
păţanii au un aer comic de tip Amintiri din Epoca de Aur de Mungiu,
redevabil unui amănunt determinant (ca interzicerea proprietăţii mai multor
butelii), în majoritate, ele nu sunt neapărat legate de epocă. Nu întâmplător,
întâlnim şi un intertext crengian, o mamă superstiţioasă (ceea ce ar putea fi o
coincidenţă) şi, mai ales, un raisonneur paremiologistic, finul Rebeleş,
mare colportor de înţelepciuni din folclorul urban. La acestea, se adaugă
scurtele rescrieri parodice de basme, în variante biografiste (interludii).
Tot
ca în Morţii Mă-tii, regăsim şi aici o serie de morţi, pe linia
masculină a familiei: tatăl, Tătica (bunicul), tatăl vitreg, unchiul Lelu,
naşul Dănel, finul Rebeleş. Bărbaţii de la care tânărul Doru speră să obţină
mari revelaţii, un secret sau un sens ascuns al vieţii. Pe parcursul
rememorării, constată însă că fiecare l-a învăţat câte ceva şi că nu există
adevăr, doar adevăruri subiective şi nimicuri pline de încărcătură personală.
Romanul, construit ca o epistolă către un fiu (o convenţie narativă cam
banalizată, dar cu semnificaţie în interiorul istoriei), se prezintă ca o căutare
a bărbăţiei (a cunoaşterii post-mortem a tatălui, pentru descoperirea
propriei identităţi). În spatele graffiti-urilor eclatante, ţipătoare,
se află, de fapt, un spirit sceptic, cu pusee pesimiste sau de mânie.
O telenovelă socialistă
este o carte vioaie, delectabilă, în ciuda aspectelor grave, însă cu scăderi,
pe ultima sută de metri, de tonus literar.
|
|