După marea cotitură a istoriei, survenită în decembrie ’89, revista Luceafărul îşi schimbă conducerea şi formatul. Redactor-şef devine criticul literar Laurenţiu Ulici, secondat de Nicolae Prelipceanu ca redactor-şef adjunct (funcţie pe care o va deţine timp de cincisprezece numere, deşi va continua să scrie editoriale multă vreme) şi de Eugen Uricaru – secretar general de redacţie (acesta va ajunge curând redactor-şef adjunct, iar secretariatul redacţional îl va prelua Mircea Croitoru). Încă de la înfiinţare (1958), Luceafărul a avut drept deziderat descoperirea şi publicarea tinerilor scriitori. De aceea, dincolo de derapajele protocroniste din anii ’80, se reţine perioada în care Geo Dumitrescu se ocupa de Poşta redacţiei, Mircea Iorgulescu scria sistematic despre tineri, C. Stănescu recenza cărţi de debut.

Sub direcţia lui Laurenţiu Ulici, Luceafărul îşi asumă programatic promovarea generaţiei tinere printr-o pagină dedicată Promoţiei ’90. Număr de număr, la pagina 11, vor fi publicaţi membri ai cenaclului Universitas (condus de profesorul şi criticul literar Mircea Martin), dar nu numai. Aceştia beneficiază de scurte prezentări, semnate cel mai des de Mircea Martin, Laurenţiu Ulici şi Cristian Popescu (poet care se bucura de simpatia şi aprecierea congenerilor, devenind un fel de lider informal). Printr-un gest aproape vizionar, primul număr din 1990 al revistei îl găzduieşte la pagina 11 pe Ioan Es. Pop, cu un fragment din viitorul volum Ieudul fără ieşire. Promoţia ’ 90 începe, astfel, cu cel care este astăzi recunoscut, de cea mai mare parte a criticii literare, drept cel mai important poet debutat după Revoluţie (v. Corpul T, 2012: 64-76; la ancheta 22 de ani (de volume) de poezie, la care au răspuns 46 de critici literari şi/sau universitari, în majoritate tineri, Ieudul fără ieşire a ieşit pe locul al doilea, la un punct de Levantul lui Cărtărescu). Alte nume publicate aici: Andrei Damian, Horia Gârbea, Cătălin Ţîrlea, Daniel Bănulescu, Marian Ilea, Iulian Costache, Rodica Purniche, George Arun, Ion Manolescu, Diana Manole, Dana Maria Manu, Ovidiu Verdeş, Petre Barbu, Lucian Vasilescu ş.a.

Abia în numărul 17/ 1990, se expune şi motivaţia programatică a susţinerii tinerilor scriitori. Într-un text cu un titlu peremptoriu, „O nouă generaţie“, Laurenţiu Ulici explică demersul de la pagina 11, considerându-l „expresia recunoaşterii ineludabilei“ prezenţe a promoţiei ’90, în ciuda unor contestări venite dinspre optzecişti, pe care le pune pe seama unei „mici vanităţi paternaliste“ şi a „geloziei fratelui mai mare faţă de mezin“. Criticul prezintă apoi, în puţine fraze, trăsăturile de ordin sociologic şi literar care dovedesc existenţa unei promoţii dintr-o nouă generaţie, alta decât cea optzecistă. Pe de o parte, „afirmarea grupată, precum a optzeciştilor şi, mai devreme a şaizeciştilor, altfel zis caracterul exploziv al impunerii în peisaj“, specific, crede Ulici, promoţiilor „de margine“, care încep sau sfârşesc o generaţie de creaţie. Cum promoţia ’80 a fost tot explozivă, conform unei „logici“ deduse din practica istoriei literare, rezultă că aceasta a închis generaţia precedentă şi „rămâne să considerăm promoţia 90 drept prima promoţie a unei generaţii noi, a generaţiei de la cumpăna mileniilor“. Pe de altă parte, în plan strict literar, deşi îşi ia precauţia observării unui fenomen estetic încă nefixat, găseşte că scriitorul nouăzecist actualizează mai acut poetica postmodernismului, printr-o acţiune „de reordonare a retoricilor în baza radicalităţii atitudinii generale faţă de realitate, înţeleasă aceasta ca succesiune infinită de oglindiri subiectiv-obiectiv, documentar-fictiv, text-intertext“, prin spargerea graniţelor între genurile literare şi îngemănarea esteticilor anterioare. În final, sunt enumeraţi şi reprezentanţii acestei noi promoţii, „într-o ordine aleatorie şi, desigur, incompletă (...): Cristian Popescu, Horia Gârbea, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Augustin Ioan, Vlad Niculescu, Cătălin Ţîrlea, Ion Manolescu, Marian Ilea, Lucian Vasilescu, Ovidiu Verdeş, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, Rodica Purniche, Simona Şerban, Andrei Damian, Simona Popescu, Diana Manole, Alexandru Baghiu, Dan Silviu Boerescu, George Arun, Nicoleta Pavel, Letiţia Olaru, Petru Barbu, Bogdan Teodorescu, Iulian Costache, Salvina Adam, Paul Vinicius, Mihai Gălăţanu, Petru Dunca şi mulţi, mulţi alţii“ (Ulici, 1990: 11). După cum se vede, este vorba de nume care, actualmente, sunt fie extrem de cunoscute în cultura noastră, fie s-au şters cu totul.

Pe aceeaşi pagină din numărul 17/ 1990 al seriei noi a Luceafărului, vin cu texte pro domo Cristian Popescu („O nouă decadă literară“) şi Dan-Silviu Boerescu („Obsesia identităţii“). Cristian Popescu subliniază importanţa publicării în „noul Luceafăr“, care pentru mulţi dintre tinerii scriitori a însemnat „o re-debutare“, echivalentă însă cu „adevăratul lor debut“. Poetul are certitudinea unui timp al schimbărilor, al înnoirilor majore, atât în societate, cât şi în literatură: „Suntem în primul an al unei decade întru-totul deschizătoare de drumuri: de la cele politice până la cele administrative – sau pur literare“ (Popescu, 1990a: 11). În ce priveşte fizionomia literaturii produse de promoţia sa, autorul Familiei Popescu spune că nu este încă momentul pronunţării, în absenţa cărţilor sau a unor antologii reprezentative. Aminteşte însă, cu recunoştinţă, rolul celor doi „mentori“, Laurenţiu Ulici şi Mircea Martin, prin cenaclurile din taberele studenţeşti, prin Universitas, în formarea şi „antrenarea“ literară a viitorilor nouăzecişti, în condiţiile constrângătoare ale deceniului nouă comunist. Dan-Silviu Boerescu, într-un fragment dintr-un eseu mai amplu (TERASA), fără a avea prudenţa scrupuloasă a lui Cristian Popescu, lansează patru idei care se vor de forţă. În primul rând, afirmă ideea existenţei unei noi generaţii, considerând artificiale departajările istoriei literare, tributare „ideii-canon a lui Thibaudet, conform căreia acreditarea unei «generaţii» se face de trei ori într-un secol“. În al doilea rând, constată polivalenţa majorităţii nouăzeciştilor, care se exersează în mai multe genuri literare. În al treilea rând, vorbeşte despre o literatură „angaja(n)tă“, deopotrivă la modul ontologic, moral şi livresc, o literatură care nu doar de-structurează ludic „textul“ lumii, cum procedau optzeciştii, ci îl şi re-tructurează ironic şi intertextual: „Proiecţia ludică reprezintă pentru nouăzecişti nu textul, ci abia pre-textul“. (Că Boerescu supralicitează diferenţa, reducând generaţia ’80, grosso modo, la nişte zburdălnicii literare, la un simplu ludism, e o altă discuţie.) În al patrulea rând, identifică la congenerii săi „obsesia identităţii“ (idee care dă şi titlul articolului), „raportată atât la conştiinţa lucidă a unei continue dedublări în oglinda textului, cât şi anxios, la posibila pierdere de personalitate prin angrenarea în marile ritmuri ale mecanicii supraindividuale“ (Boerescu, 1990: 11).

După această primă prezentare la rampă, oficiată de unul dintre „naşi“, Laurenţiu Ulici, dar şi de doi dintre tinerii scriitori cu alură de lideri, Cristian Popescu şi Dan-Silviu Boerescu, nouăzeciştii vor încerca să se coaguleze ca generaţie şi la nivelul percepţiei publice, concepând un supliment al Luceafărului, intitulat chiar Nouăzeci. „Manifestelor“ „ideologico“-literare din această foaie, care va creşte repejor la opt pagini, li se vor adăuga „Apelurile“ la unitate şi schimbare făcute de Cristian Popescu în revista-mamă.

(fragment dintr-un studiu mai amplu)

This work was supported by the strategic grant POSDRU/159/1.5/S/133255, Project ID 133255 (2014), co-financed by the European Social Fund within the Sectorial Operational Program Human Resources Development 2007-2013.

Ancheta 22 de ani (de volume) de poezie (2012). Corpul T 2.

Boerescu, Dan-Silviu (1990). „Obsesia identităţii“. Luceafărul 17.

Popescu, Cristian (1990a). „O nouă decadă literară“. Luceafărul 17.

Ulici, Laurenţiu (1990). „O nouă generaţie“. Luceafărul 17.