Odată cu publicarea romanului Fontana di Trevi (2018), Gabriela Adameşteanu realizează o trilogie a Letiţiei Branea/ Arcan, protagonista din Drumul egal al fiecărei zile (1975), şi din Provizorat (2010). Merită salutate, dintru început, efortul şi tenacitatea prozatoarei de a duce la capăt un proiect romanesc amplu, de durată, chiar dacă volumele au autonomie şi se pot citi şi independent. Atât în Provizorat, cât şi în Fontana di Trevi sunt suficiente detalii despre personaje, astfel încât să nu fie nevoie, pentru înţelegere, de lectura cronologică a trilogiei. Pe de altă parte, este inevitabil, pentru un cititor al primelor două romane din serie, să nu aibă deja în cap, parcurgând Fontana di Trevi, date despre personajele itinerante şi despre evenimentele anterioare.

Drumul egal al fiecărei zile este Bildunsromanul Letiţiei Branea, o adolescentă încăpăţânată şi bovarică, o Cenuşăreasă victorioasă la sfârşitul studenţiei bucureştene. Provizorat reprezintă o continuare a educaţiei sentimentale şi politice a tinerei femei, căsătorită acum cu „prinţul“ jinduit, fostul său profesor, lectorul Petru Arcan. Drumul egal al fiecărei zile se dovedeşte, pe lângă „epopeea“ cotidianului în comunism, o poveste despre condiţia feminină şi încercarea depăşirii ei. Cu o victorie aparentă, la căderea cortinei, dar dincolo de care pândeşte recăderea în feminitate. În Provizorat, ea apare prin relaţia adulterină cu Sorin Olaru, un coleg de serviciu din Clădirea-moloh a regimului comunist (nenumita Casă a Scânteii). Provizorat nu este doar o tulburătoare poveste de dragoste, ci şi o frescă social-politică a lumii româneşti sub comunism, amplă cronică istorică a turbulenţelor veacului al XX-lea (mişcarea legionară şi dictatura lui Antonescu, epoca stahanovistă a lui Gheorghiu-Dej, etapele ceauşismului), ţesută atât din firele „dosarelor de existenţă“ ale puzderiei de personaje, cât şi din raccourci-urile naratorului omniscient – o instanţă de o obiectivitate tăioasă şi cu o acută putere de observaţie (deopotrivă în filigranul gesturilor mărunte sau al sufletelor şi în tabloul panoramic al societăţii), care introduce în naraţiune mici analepse şi prolepse lămuritoare. Şi care ştie, totodată, să păstreze suspansul şi să capteze atmosfera exaltată sau îmbâcsită a trecutului, graţie tăieturii scenelor şi varietăţii unghiurilor de înregistrare ale reflectorilor.

Fontana di Trevi reia din Drumul egal al fiecărei zile naraţiunea la persoana I a Letiţiei, iar din Provizorat, creionarea unor „dosare de existenţă“ (fără se se focalizeze exclusiv pe el, aproape toate capitolele poartă ca titlu numele unui personaj). De aceea, romanul are şi o dimensiune analitico-psihologică, dar şi una, mai estompată, de sumară cronică social-politică a României comuniste şi, îndeosebi, post-revoluţionare. Letiţia Branea, expatriată încă din perioada ceauşistă, se reîntoarce frecvent în ţară, cu scopul de a recupera moştenirea unchilor săi, fraţii Caius şi Traian Branea. De data aceasta, în iunie 2017 (ne dăm seama după ştirea atentatului terorist de la London Bridge), spre a se întâlni cu avocatul şi pentru a-şi găsi un editor, căci încheiase un roman. Durata propriu-zisă a acţiunii este de o zi, ca în Ulise al lui Joyce (cu excepţia ultimului capitol, care corespunde celei de a doua părţi şi are rol de epilog), dar, prin flashback-urile memoriei, povestirea acoperă mai multe decenii. La Bucureşti, Letiţia stă pe Aleea Teilor, la familia Morar. „Recondiţionată“ în Occident (şedinţe de psiho-terapie, gimnastică, îngrijire estetică, stil de viaţă sănătos), recalificată la München (kinetoterapeută), retrasă într-o localitate liniştită din Franţa, cu alura emigratului de succes, Letiţia nu se poate lecui întru totul de traumele trecutului. La fiecare descindere în România, rănile se redeschid. În apartamentul Morarilor îşi găsise refugiul şi în vremea celei mai acute crize existenţiale: după plecarea definitivă a lui Petru în străinătate, despărţirea de Sorin şi avortul ilicit, soldat ulterior cu o histerectomie, pe fondul cutremurului din ’77, care-i avariase locuinţa din Uranus. Mariajul dezastruos cu Petru, amorul clandestin cu Sorin şi trădarea (datorată „prietenei“ sale, Dorina) sunt cunoscute din Provizorat, însă rememorarea le adaugă noi amănunte, faptele se luminează dintr-o altă perspectivă, ceva mai îngăduitoare cu cei doi bărbaţi, apăsaţi, ca şi ea, de povara „dosarelor pătate“. Dacă în judecarea celorlalţi, a iubiţilor, a rudelor, a prietenilor, Letiţia se arată de o luciditate sfredelitoare, fără menajamente, în analiza de sine este de-a dreptul feroce (se acuză de neînţelegerea lui Petru, de orbirea voluntară în privinţa relaţiei cu Sorin). Cu Petru găsise, totuşi, până la urmă, un mod de convieţuire, bazat pe minciuna necesară (adevărurile dureroase rămân nespuse), pe ajutor reciproc şi pe toleranţă. Lectorul de lingvistică, bântuit de frustrarea că-şi ratase cariera universitară, obligat, în Germania, să facă muncă de jos, ajunsese, din cauza atentatului pe când lucra la Radio Europa Liberă, dar şi a bătrâneţii, un neputincios sceptic, veşnic cârtitor, cioranian în atitudinea negativistă faţă de România, cu singura slăbiciune afectivă pentru fina Claudia, fiica Morarilor. El, mai mult decât Letiţia (trăitoare, mai degrabă, între două lumi), suferă de mal du pays.

Tema balzaciană a moştenirii reiterează incursiunile, mai restrânse acum, în istoria familiei Branea (de la mărirea din interbelic la decăderea din epoca stalinismului integral). Prin sondarea în propria biografie, dar şi prin intermediul „dosarelor de existenţă“ ale celorlalte personaje, închegate dintr-o avalanşă de situaţii şi de întâmplări, sunt reamintite mizeriile din epoca de aur (stigmatizarea sau degradarea profesională din pricina unor culpe absurde, hăituirea disidenţilor, pedepsirea femeilor şi a medicilor care făceau avorturi ilegale, supravegherea securistică, infiltrarea diasporei cu oameni ai Securităţii, suspiciunea generalizată etc.), precum şi transformările de după ’89 (mascarada Revoluţiei, acapararea Puterii de către eşalonul doi al nomenclaturii, fenomenul Piaţa Universităţii şi mineriadele, metamorfozarea foştilor securişti în capitalişti de cumetrie şi a foştilor procurori comunişti în politicieni, falsificarea certificatelor de revoluţionari. anticomunismul post-factum, penetrarea securiştilor vopsiţi în organizaţiile civice şi în partidele istorice, perpetuarea sistemului feudal de pile şi relaţii, accidentele suspecte ale unor martori din procesele de corupţie etc.). Povestirea Letiţiei nu face însă doar o radiografie a realităţilor social-politice din totalitarism et aprčs, ci şi o prezentare a mentalităţilor lumii contemporane, în care se întrevede atât conflictul între generaţii, cât şi între românii de acasă şi cei emigraţi. Pentru mulţi tineri, chiar şi simplul fapt de a fi trăit în comunism esteo vină, pentru majoritatea expatriaţilor, tot ce ţine de România le pute. Juniorul (fratele vitreg al Letiţiei) învaţă repede stratagemele parvenirii în timpul tranziţiei. Daniel Izvoranu (nepotul Morarilor şi simpatia Letiţiei), dezamăgit de aventura politică la Cotroceniul lui Emil Constantinescu, îşi găseşte în biznis un proiect de viaţă. Claudia Morar, răsfăţata familiei şi a lui Petru, marcată de dramele anilor ’89-’90 (moartea prietenului la Revoluţie, bătaia de la Mineriadă), pleacă la studii prin străinătăţuri şi nu mai vrea să audă de România. Letiţia nu-i agreează voluntarismul şi sângele rece, dar Petru o ajută să obţină burse, mai întâi la Budapesta, apoi, pentru un doctorat în S.U.A. Sultana (prietena din studenţie a Letiţiei) şi Aurelian Morar, activişti civici postdecembrişti, ilustrează idealismul şi naivitatea celor de bună-credinţă. Prietenia cu ei îi oferă însă şi ocazia de a medita asupra relaţiilor dintre oameni, întotdeauna complexe, cu lumini şi umbre, cu sincerităţi şi, mai ales, cu ipocrizii şi secrete. Tincuţa, femeia care face curăţenie în casa Morarilor, un sequel al Niculinei, femeia de serviciu din romanul de debut, sau al inegalabilei Vica Delcă, din capodopera Dimineaţă pierdută, este vocea volubilă a mahalalei.

Letiţia Arcan din Fontana di Trevi şi-a pierdut naivitatea şi inocenţa. Ea este acum o femeie matură, surprinzătoare prin francheţe şi adesea maliţioasă sau cinică. Refuză radicalismul maniheist şi privilegiază nuanţele, dezavuează etichetele simplificatoare, înţelege deşertăciunea zbaterilor omeneşti, având în faţă spectrul hidos al bătrâneţii şi al morţii (memorabile prin naturalismul descrierilor sunt paginile despre decrepitudinea şi agonia lui Frau Poldi). Titlul cărţii are valenţe simbolice, Fontana di Trevi, unde se fotografiase Claudia, în timp ce arunca bănuţul peste cap, nu se referă numai la dorinţa de reîntoarcere în Occident a acesteia, ci la perpetua aspiraţie de emigrare a românilor (şi în comunism, şi după), la visul de evadare într-un mitologic El Dorado, un tărâm al libertăţii şi al prosperităţii. Cu toate acestea, Vestul, prin sacrificiile pe care ţi le impune, ca să te integreze, prin atentatele teroriste de azi (este evocată şi căderea turnurilor gemene din New York, din 2011), nu reprezintă nici el Paradisul. Mai mult decât atât, prin trimiterea la o scenă celebră din La Dolce Vita, filmul lui Fellini, Fontana di Trevi reprezintă simbolul unei lumi care se autodevorează din cauza lipsei de sens, a autoamăgirilor şi a iluziilor de fericire (experienţă pe care o bifase şi Letiţia, dar în alte condiţii, în tinereţea din România comunistă). În cazul Claudiei, ambiţia de a da valoare existenţei sale, de a reuşi în Occident, devine ridicolă în faţa loviturii destinului (cancerul). Înţelepţită, Letiţia pare să ajungă să creadă că sensul vieţii îl constituie însăşi viaţa, miracolul de a fi (încă) în viaţă, bucuria lucrurilor simple.

Trilogia Letiţiei este, deopotrivă, o trilogie a României centenare, iar prozatoarea Gabriela Adameşteanu, şi prin romanul Fontana di Trevi, îşi reconfirmă statutul de maestră a realismului psihologic şi social.