Distileria poeticã a lui Ion Mureșan

Cartea Alcool (Editura Charmides, 2010), noul volum de versuri al poetului Ion Mureşan, aşteptat cu înfrigurată curiozitate, poartă un titlu cu valoare general-sintetică. Alcoolul are însă o tipologie diversă, care merge de la esenţele tari, intense, de-o incandescenţă promiţând călătorii metafizice, la băuturile uşoare, prietenoase, tocmai bune de-o meditaţie veselă sau tristă pe buza paharului aburit. Astfel, distileria poetică a lui Mureşan nu produce numai toxicele absinturi ale decadenţei simboliste, ci şi alcooluri mai slabe, ajungând chiar şi la locvacea, caragialesca bere. Fiindu-i, de-acum, milă de cititor, dar şi de sine însuşi, autorul alternează dozele de otravă cu adierile etilice homeopatice, halucinaţia neagră, tensionată, cu reflecţia, amintirea şi anecdota – temperate, înfiorate, subtil-jucăuşe.

De aceea, oferta de pe tejgheaua Cărţii Alcool este una eteroclită, iar barmanul mitologizant al alcoolicilor şi mângâietorul vicioşilor însetaţi de poezie te îmbie, democratic, cu tot felul de formule etilico-lirice, de la „rugăciune“ la „cântecul de leagăn“, de la „colind“ la stihurile de dragoste, de la „poemul ocazional“ la litanie şi de la panseul laconic-sentenţios la desfăşurările dramatizate, amplu-narative. Tonalităţile se schimbă şi ele: expunere egală, neutru-constatativă („Şi a fost seară./ Şi a fost dimineaţă./ Dar asta a fost demult./ Şi o singură dată“ – Facerea lumii), invocaţie erotică, ŕ la Emil Brumaru, dar fără limbaj „licenţios“, îmbinând lacrima şi ghiduşia, în dulcele stil clasic („Era într-o joi. Purtam atela/ pe osul sufletului rupt./ Gândeam la tine, Arabella,/ Şi mă lăsam de gânduri supt.// (Căci după ce din vodci storc noaptea,/ de la trei sticle mai în sus,/ eu te iubesc cu o iubire/ de care foarte mândru nu-s!)// Tu, ce iubit-ai mandravela/ ce-avea-n dotări soldatul rus/ dădeai acum la manivela/ vremilor care-au apus“), lamentaţie delirantă, sumbru-incantatorie („Vai, săracii, vai, săracii alcoolici,/ cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!/ Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri/ şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere/ scrise de un şcolar stângaci.“ – Poemul alcoolicilor), cu ecouri biblic-profetice („Totul a fost băut./ Nici o băutură nouă nu a apărut sub soare în timpul vieţii mele./ Nisipul pustiurilor s-a fiert în nisip şi s-a băut./ Praf de argint s-a fiert în oală de argint şi s-a băut./ Praf de aur din căniţă de aur s-a băut./ (...) Apoi şi cărţile s-au băut./ Viermii negri şi păsările albe s-au băut./ Peştii albaştri şi caii roşii s-au băut./ S-au băut aerul de sub unghii şi măduva din oase şi sângele./ Pielea şi părul s-au băut./ S-au băut geografia şi pictura şi sculptura şi poezia,/ (...) Şi lemnul şi fierul şi rugina s-au băut./ Acoperişuri şi fundaţii/ şi casele călăilor şi casele regale şi bordeiele/ şi şoarecii de sub casa mamei s-au băut./ Şi comuna primitivă şi comunismul şi sperma s-au pus la macerat şi ca nişte sucuri/ s-au băut./ Dumnezeule, totul a fost băut!“ – Întoarcerea fiului risipitor). Dacă într-un caz prevalează zdrăngănelele manieriste (eufonia rimei, aliteraţia, diminutivul; ce frison thanatic să mai transmită versurile cu imaginea gingaş-litotizantă din final: „A venit toamna./ Ziua de mâine n-o mai apuc./ Pe cer trece un îngeraş speriat./ Picuri-picuri îi curge sângele din năsuc“?), în celălalt, efectul hipnotic-adictiv, fluidul energetic al discursului, care te inundă ca o lavă fierbinte, se datorează, stilistic, repetiţiei (cu variaţie sau acumulare), enumeraţiei, anaforei, polisindetului şi refrenului.

Ion Mureşan este un poet bun în întreaga plachetă, chiar şi când împrumută tonul giocoso (iată, de pildă, începutul unui frumos Poem de dragoste: „Ea are ochii ca două legi abrogate./ Ea are ochii ca două încăperi de arhivă/ în care eu peste mine, eu peste mine, eu peste mine stau stivă/ legat şi mă umplu de legi şi păcate“), mai monotone dovedindu-se „naraţiunile“ capilarizate, în care poeticul se diluează în exces de amănunte prozaice (v. „soresciana“ Bătaia, La masa de lângă fereastră). Însă măreţie capătă, într-adevăr, tot în faldurile somptuoase, de brocart greu, ale poemelor vizionare: straniul şi eclecticul Întoarcerea fiului risipitor (care are opt părţi şi conţine şi un fragment de proză poetică „rimbaldiană“ despre „cârciuma unică din ceruri, cârciuma aceea rezemată cu un perete de peretele Raiului“, unde beau toţi marii „atleţi“ ai artei şi ai alcoolului), descensus-ul suprarealist în Pahar („Îmi bag degetul în pahar./ Apoi îmi bag mâna până la cot în pahar./ Apoi îmi bag mâna până la umăr în pahar./ Votca e rece ca gheaţa./ Pe fundul paharului este o lespede mare de piatră./ Mai sunt frunze moarte şi rădăcini negre./ Mai este o cizmă de cauciuc spartă./ Pe fundul paharului mai este o sobă ruginită“, o dihanie care „toarce molcom, ca o pisică“, nişte „îngeraşi de pahar“, înotând „cu mişcări uluitor de iuţi“), Tunelul, cu despărţirea de propria imagine zburdalnică („Şi, încet, anevoie, imaginea noastră a decupat iar oraşul/ şi peretele opus al cârciumii şi imaginea noastră/ s-a năpustit asupra noastră,/ fără noi în ea“), apocalipticul Ci eu singur sub pământ („Asta am apucat să văd,/ căci ei, cu Christos în mijlocul lor se înalţă la cer,/ iar eu singur, singur, singur pentru vecie,/ şi cu cerul tras ca o cortină neagră deasupra,/ cerul tras ca un fermoar de la şliţ peste ochi,/ singur în laptele dulce al întunericului,/ singur sub pământ./ Oh, ce bucurie mare!“). Pe lângă jubilaţia sardonică şi acest bacovian refren al singurătăţii, există în Cartea Alcool şi alte dâre intertextuale, metabolizate firesc în pasta vâscoasă a versurilor: topoii cârciumei şi abatorului, interjecţia ay, amintind de Virgil Mazilescu, precum şi apelativul „dragostea mea“, eminescianul motiv selenar („Luna tremură galbenă şi rotundă în pahar“) etc.

„Cântecele negre“ ale lui Ion Mureşan, cu personaje „alcoolici“ şi îngeri, cultivă un neoexpresionism de coloratură „slavă“, ce amestecă sublimul şi abjectul, suavul şi grotescul, tragicul şi derizoriul, realismul şi fabulosul, ludicul şi stihialul. La cel de-al treilea volum al său, după Cântec de iarnă (1981) şi Poemul care nu poate fi înţeles (1999), se întrevăd, insinuante, semnele blazării alexandrine. Dar poetul îşi etalează, încă, holograma bardului posedat de propriile şi obscurele şi viguroasele forţe lirice demonice: „Eu cânt forţa neagră din capul meu,/ la ordinul forţei negre din capul meu./ (...) Puternic e cântecul despre forţa neagră din capul meu./ Mlaştina clocoteşte sub podele, se frământă sub scândurile subţiri./ Casa mea se scufundă./ Un roi de muşte îmi este vederea. Eu văd prin muştele negre/ sălciile chircite în jurul ferestrei ca un verde păr pubian./ Papura şi trestia şi rogozul acoperă geamul. Apa unduie lin./ Lintiţa şi cucuta de baltă se întind moi pe pervaz./ Şi este un şarpe de apă./ Capul cu flori galbene se apropie prin sticlă/ de capul încărunţit. Şi mâlul. Şi scoicile de lac scrâşnind subţire în pereţi./ Apoi mâlul./ (...) Mintea mea e din ce în ce mai limpede,/ din ce în ce mai sterilă./ Acum am coborât cu totul în capul forţei negre din capul meu./ Eu sunt forţa neagră din capul forţei negre din capul meu./ Ordon: Cântă forţa neagră din capul tău!“ (Cântec negru).