În peisajul cultural autohton, ba chiar şi în cel strict academic, antropologia este mai degrabă o disciplină de nişă. Sunt puţini cercetători în domeniu, cărţile lor apar, de regulă, la edituri specializate, fără vizibilitate şi fără target la un public mai larg. Dar, dacă studierea unui trib din Papua Noua Guinee sau a unei colectivităţi arhaice din România poate interesa prea puţin cititorul profan, fie el şi intelectual, nu acelaşi lucru se întâmplă cu antropologia urbanului. Deşi nouă, de numai o jumătate de secol, această ramură a antropologiei culturale (care îşi revendică, de altfel, orgolios, o existenţă milenară), oferă şansa unei apropieri, mediate lectorial, de însuşi „obiectul“ său general de studiu: omul (omul contemporan, citadin, este preocupat, inevitabil, de discursurile care vorbesc despre el). În plus, această oportunitate survine şi graţie schimbării de paradigmă, provocate de epistemologia postmodernităţii. De la pretenţia de ştiinţă care descrie obiectiv realitatea, antropologia se vede nevoită, azi, să-şi regândească/ reinventeze statutul şi metodele, prin acceptarea subiectivităţii în actul de cunoaştere/ construcţie a lumii. Iar upgradarea presupoziţiilor disciplinei atrage după sine şi schimbarea la faţă a discursului antropologic. Într-un univers non-hegemonic, concurenţial, cogniţia nu mai poate face abstracţie de retorică şi stilistică.

Nicolae Panea, care făcea figură de pionier, la noi, prin publicarea unui studiu de antropologie a urbanului, Zeii de asfalt, era bântuit, încă de pe atunci (2001), de spectrul neliniştilor vizavi de validitatea ştiinţifică a antropologiei: „în ce măsură putem fi siguri că ceea ce se întâmplă în jurul nostru poate fi descris? în ce măsură putem fi siguri că ceea ce descriem nu este pură ficţiune?”. Cu toate acestea, rămânea în interiorul „utopiei“ scientiste şi realiza o „descriere“ a oraşului românesc extracarpatic, cu „instrumentele specifice unei cercetări etnologice“, fiindcă demersul se baza pe comparaţia cu satul tradiţional. Însă „întrebările chinuitoare“ au continuat să nu-i dea pace, motiv pentru care a ajuns, în Oraşul subtil, la o antropologie a subtilităţii. O antropologie complementară, cum o numeşte autorul, care nu-şi propune, totuşi, să răstoarne „canonul ştiinţific“. Nicolae Panea nu vrea să fie un demolator nietzscheean al „zeilor“ antropologiei (deşi, cutezător cum este, cred că perspectiva l-a atras), pentru că tocmai acest canon reprezintă „cartea de identitate“ a antropologului ca om de ştiinţă, ca savant. Discursul său auto-legitimant. „Gândirea tare“, care are superbia turnării fluviului mundan în tipare precise.

Ce este însă antropologia subtilităţii? O antropologie care se bazează pe receptarea senzorială, caracterizată prin „fulguralitate şi subiectivitate“. Se ştie că informaţiile oferite de simţuri sunt evanescente, subiective, impresioniste. Mai mult decât atât, simţurile „nu sunt doar realităţi fiziologice, ci şi realităţi culturale, constructe sociale, cu o devenire modulată de educaţie“. În acest sens, se invocă antropologul-bibliotecă, dublat de antropologul călător (receptor al unei realităţi urbane secundare, senzoriale). Materia informaţională greu controlabilă, haotică, arbitrară, livrată de simţuri, poate fi domesticită de biciul antropologului, prin înscrierea ei într-un sistem logic, raţional, normativ, obiectiv (termenii aparţin autorului). Mai putem însă vorbi de o descriere pur obiectivă a realităţii? Descrierea devine, astfel, mai ales interpretare, sistematizare şi construcţie personalizată a realităţii. Limitele antropologiei subtilităţii sunt limitele percepţiei, culturii, imaginaţiei şi limbajului antropologului. Şi, nu-i aşa?, câţi antropologi ai subtilităţii, tot atâtea antropologii ale subtilităţii. Mă grăbesc, totuşi, să spun, pentru a nu lăsa impresia unui relativism postmodernist extrem, că aceste antropologii ale subtilităţii s-ar putea întâlni în multe puncte, dar nu s-ar putea confunda. Autorul însuşi foloseşte, în concluzii, sintagme precum „fabricarea realului“ (prin raţional şi senzorial), „fabricarea omului“ (prin antropologie), bemolizate însă de precizarea că acestea sunt vehiculate, interogate ca „realităţi teoretice“.

După o primă parte teoretică, necesară, dar greu digerabilă de către un nespecialist (în care se prezintă etapele, stadiul actual al antropologiei, şcoli, metodologii etc.), Nicolae Panea ne introduce în realitatea subtilă a oraşului (românesc, dar nu numai, căci sunt şi observaţii cu acoperire generală). Mirosurile, zgomotele, culorile, geometriile sunt elemente semnalizatoare, indicii şi indici funcţionali sau identitari (ori chiar narativi), în fond, tot atâtea coduri de a decripta şi de a (re)semantiza realul social urban. Ceea ce face însă încântător demersul antropologului este faptul că observaţia realistă se îmbină cu o „lectură“ mitico-simbolică şi cultural-poetică a oraşului. Drumul copiilor din cartierele periurbane spre platforma de gunoi este reconfigurat prin călătoria iniţiatică a lui Iason (v. capitolul „Gunoiul de aur“), zgomotul gunoierilor devine semnul despărţirii ritualice a zilei de noapte, „cadavrul ei pestilenţial fiind scos din arenă şi dus spre incinerare“, în maşina de gunoi „se cuplează simbolic imaginea călugărului medieval ce traversează oraşul, invocând monoton şi trist ajutorul divin prin acel ora pro nobis, şi a cioclilor ce însoţeau căruţele pline de cadavrele ciumaţilor în lumina oarbă şi fumegândă a făcliilor“, „capota motorului maşinii naşului poartă, bine ancorată în panglici, o păpuşă, ca substitut al miresei, asemenea unei Ifigenii indecent aşezate pe marginea prăpastiei“, „Oraşul, cea mai desăvârşită capodoperă culturală a omului, construit de acesta ca o obsedantă, paranoică fugă de natură, se dovedeşte un eşec, natura insinuându-se dincolo de zidurile apărate de motoare zgomotoase, de roţi zimţate sau de bariere electronice, proclamându-şi victoria în miez de noapte ca o fantomă shakespeariană“ (v. capitolul „Urechea lui Dionysos. Zgomotul“), „Zilnic, undeva în oraş, pe o stradă sau un bulevard, apare un spaţiu încercuit, marcat, delimitat, unde, ca într-o sală de operaţii, indivizi îmbrăcaţi în uniforme distincte, sapă, scotocesc, taie, se agită, dezvăluie măruntaiele oraşului, înlătură puroiul, inhalând miasmele adâncului unui corp ce pare a se supune altor legi. În urma lor rămâne un plasture de asfalt, semn al unui cancer ce macină oasele ascunse ale urbei şi, totodată, semn al dinţilor ascuţiţi ai timpului“, strada este „un fel de «madeleină» urbană“, „Bulevardul este, într-un fel, catedrala omului modern, care nu mai priveşte în sus, ci doar în depărtare“, „excepţionalitatea lui [a spaţiului giratoriu] este accentuată şi de faptul că el recodifică sensurile circulaţiei, busculând firescul, curgerea, ca un Charon ce separă două lumi“ ş.a. Practic, Nicolae Panea se plimbă ca Leopold Bloom prin Dublin, numai că, spre deosebire de „eroul“ joycean care rescrie mitul lui Ulise fără să ştie, antropologul rescrie el însuşi oraşul, aruncând o pulbere mitică asupra realităţilor celor mai comune. Oraşul subtil se transformă, astfel, într-un oraş palimpsestic. Deseori, uiţi că citeşti un studiu de antropologie, fragmente întregi părând rupte dintr-o proză ficţională. Ca orice literat, trag spuza pe turta mea: expresivitatea literară însufleţeşte orice discurs despre om, iar cartea lui Nicolae Panea, în partea ei aplicativă, excelează în expresivitate.

Într-o notă a autorului, acesta îşi mărturiseşte „teama celui care păşeşte pe nisipuri mişcătoare, teama celui care este nevoit să inventeze, teama celui care porneşte într-o călătorie în ţinuturi necunoscute şi, mai ales, teama de a nu găsi ceea ce cauţi“. Poate că, până la urmă, important este ceea ce găseşti. Şi Cristofor Columb a căutat drumul Indiilor, însă a descoperit America (de amintit şi spusele Isabellei de Castilia: „Navighează drept înainte, şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există, fii sigur că Dumnezeu îl va crea înadins, pentru a răsplati efortul şi îndrăzneala ta.“). De aceea, dincolo de reflecţia asupra disciplinei, călătoria îndrăzneaţă a lui Nicolae Panea pe apele subtilităţii este o exemplară şi fermecătoare poveste antropologică a urbanului.