O poveste nemuritoare
de Gabriela Gheorghişor
Proaspătul roman al
lui Gabriel Chifu, Punct şi de la capăt, reconfirmă ceea ce scriam
într-o cronică la Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate:
tema fundamentală, ba chiar obsesia prozei sale, o reprezintă Răul, ascuns
îndeosebi sub chipul comunismului, un chip hidos, precum portretul lui Dorian
Gray, în timp ce profeţii lui îl înfăţişau lumii ca o Madonă poleită cu aur.
Există însă şi o supratemă originală aici (cum ne avertizează Nicolae
Manolescu, în nota de pe coperta a IV-a), duhul povestirii, un personaj
magic, imponderabil, care vine să
întărească credinţa străveche, nu doar din Halima, în puterea
extraordinară a poveştilor. Elementul insolitant nu anulează, totuşi,
verosimilitatea acestei naraţiuni realist-critice despre o istorie tragică, a
unei jumătăţi de secol sub dictatură.
De altfel, nu e prima
dată când Gabriel Chifu apelează la strategii ingenioase de catapultare
neaşteptată a universului realist al prozelor sale într-un plan metafizic şi
simbolic. Epilogul sugerează că povestirea, derulată în sens invers,
dinspre prezent spre trecut, aşa cum s-ar da un film înapoi, ar putea fi
reluată, de la capăt, altfel, ar putea fi transformată într-una luminoasă,
fără suferinţe şi rele. Scriitoraşul, cel care a primit de la Bazil
Dumitrescu, odată cu povestea relatată în carte, duhul povestirii, ar putea
schimba faptele, ar putea rescrie istoria. Iar rescrierea echivalează, de fapt,
cu o reîntemeiere a lumii, prin cuvânt. Cu o mântuire. De gradul al doilea,
fireşte, căci scriitorul nu e decât o copie umilă a Creatorului. Dincolo însă
de această potenţialitate plină de speranţă, rămâne trecutul deja cunoscut.
Unul doldora de trădări, persecuţii, orori. Coborârea în groapa istoriei, până
în anii 40, are ca punct de plecare, în Prolog, o intrigă
detectivistică: un scriitor-jurnalist (care se sermonează aşa cum ar face-o
un duhovnic şi se autoflagelează analitic, fiind nemulţumit de sine, dar visând
să scrie cândva o operă formidabilă, o carte vie) este rugat de
prietenul său, medicul psihiatru Mihai Deleanu, să-i descopere adevăraţii
părinţi, pentru că tocmai aflase că fusese un copil adoptat. Ajunge astfel, cu
ancheta jurnalistică, la fostul profesor de istorie Bazil Dumitrescu, la
Craiova, purtătorul râvnitei comori epice: Povestea adevărată şi puternică,
povestea vie, după care alergasem toată viaţa fără să fiu în stare s-o găsesc,
acum îmi era dăruită dintr-odată, pe de-a-ntregul, aşa cum ţi-ar umple cineva
un pahar cu ambrozie sau cu nectar şi te-ar îndemna plin de mărinimie:
«Bea-l!». Mărgeanul narativ al bătrânului centenar, o Şeherezadă care
povesteşte pentru a putea muri, readună pe acelaşi fir vieţile câtorva
personaje care se întrepătrunseseră la un moment dat. În fapt, destinul nefast
al unora dintre ele fusese înscris inconştient pe o simplă coală de hârtie: o
listă cu viitori (niciodată) membri ai Frăţiei de Cruce din
Limanu-de-Sus, un orăşel de pe malul Dunării, întocmită într-o vacanţă de vară,
în curtea profesorului Bazil Dumitrescu.
Prin Octavian Cadar
şi Damian Bordea, doi dintre elevii de odinioară, se configurează pregnant în
roman antiteza romantică, de esenţă biblică, a Binelui şi a Răului (cu excepţia
acestor poli antinomici ai axului romanesc, oamenii suportă nuanţe, nici măcar
gardienii nu sunt zugrăviţi toţi în
negru). Damian este îngerul căzut, inteligent şi frumos ca Adonis, un
demon tenace, posedat de voinţa de putere încă din adolescenţă. În pas cu
vremurile, dar învins de acestea (aderase la mişcarea comunistă, însă numele de
pe acea listă îl aduce şi pe el la închisoare), Damian decide să-şi răstoarne
destinul de victimă într-unul de învingător. Devine, astfel, un torţionar
inuman, creatorul experimentului de reeducare de la Piteşti. Damian reprezintă
tipul Supraomului nietzscheean care se situează pe sine dincolo de Bine
şi de Rău. În schimb, Octavian Cadar, adolescent isteţ, dar fără ambiţii,
copilăros şi candid, este eroul care va fi nevoit, mai târziu, să-şi depăşească
limitele trupului. Nu mi se pare a fi din speţa lui Mîşkin, ca lui Nicolae
Manolescu, ci tot un personaj de esenţă tare, din aceeaşi paradigmă
nietzscheeană. Confruntat cu violenţa sistemului concentraţionar strivitor, în
temniţa de la Râmnicu Sărat, el hotărăşte, cu luciditate şi încăpăţânare, să
transgreseze umanul, însă într-un alt sens, al sfinţeniei (amintind cumva de Jurnalul
fericirii al lui N. Steinhardt). Exerciţiile spirituale, de anamneză
culturală şi existenţială, de ieşire din corp şi levitaţie, practicate metodic,
cu îndârjire, îl vor ajuta să supravieţuiască în infernul închisorii,
păstrându-şi o aură miraculoasă de seninătate, inexplicabilă pentru miliţienii
regimului (o bolgie în care un şoricel, botezat Gabriel, constituie vestea
bună că viaţa e încă posibilă acolo). Cei doi fraţi, Cain şi Abel, vor
împărţi, pentru o scurtă perioadă, aceeaşi femeie. Vera Stănescu, logodnica
secretă a lui Damian, va avea o aventură şi cu Octavian Cadar. Va muri la
naşterea copilului, Mihai (Deleanu, după înfiere), a cărui paternitate rămâne,
pe vecie, o taină neelucidată.
Punct şi de la
capăt conţine scene
cumplite, de mizerie carcerală şi de tortură, în care detaliile grozăviei se
împletesc cu fine observaţii de natură psihologică. Un episod cutremurător este
şi înnebunirea Aglaiei, odată cu arestarea soţului, Bazil Dumitrescu, a cărei
minte crapă aproape brusc, moment prefigurat de regresiunea în legănatul
infantil. Va umbla, fie iarnă, fie vară, târâind valiza aceea şi purtând
paltonul acela, cu care fusese izgonită din propria casă. După descinderea
armatei sovietice eliberatoare, lumea românească începe să iasă din ţâţâni.
Romanul arată însă, cu exemple, felul în care oportuniştii autohtoni, precum
delatorul Mărinică Slabu, un alt fost elev al profesorului, au ajutat, cu cinism,
la instaurarea regimului totalitarist de teroare: Dar pentru soarta lor,
Mărinică Slabu nu se simţea răspunzător. Îi ajungea că avea grijă de profesor,
ceilalţi să se descurce cum pot, aşa e în iureşul istoriei, unii cad sub roţile
trenului, alţii, puţini, ca el, se salvează.
De semnalat şi faptul
că naraţiunea aceasta aşază Craiova în geografia literaturii române.
Cartografierea unor zone, trasee şi clădiri definitorii pentru identitatea
oraşului (Calea Unirii, Piaţa Veche, Restaurantul Minerva ş.a.) se completează
cu portretul spiritual al unui spaţiu despre care un I.D. Sârbu, de pildă, s-a
exprimat, în afara ficţiunii, în termenii cei mai duri. Punct şi de la capăt
reactualizează, ficţional, pecetea stigmatică a unui loc ciumat: Craiova e un
mediu ostil. Toxic. Care-şi devorează copiii cei mai buni. Aici opţiunea e
simplă: ori fugi de mănânci pământul, ori rămâi şi eşti distrus. N-ai nicio
şansă aici. De-aia în oraşul ăsta nu s-au fixat valori. Scriitori, artişti,
savanţi. Toţi, fiindcă minţi înzestrate au existat destule, au fost siliţi să
plece, ca să se-afirme. Aici lumea se conduce după deviza «care pe care». Cu
cât eşti mai valoros, cu atât vei primi mai multe lovituri. Cei din jurul tău
nu se lasă până nu te pun la pământ. Dacă rămâi aici, inevitabil sfârşeşti în
alcool şi ratare, te faci una cu mediocrităţile locale care triumfă aici,
totdeauna.
Construit impecabil,
ca un ceas elveţian în care nicio rotiţă nu funcţionează aleatoriu, romanul lui
Gabriel Chifu are şi evidente valenţe cinematografice. Şi nu-i vorba numai de
motaj, ci şi de meticulozitatea corporalizării scenelor. Dincolo însă de
cărămizile edificiului care sunt
potrivite milimetric, se remarcă ceremonialitatea stilului narativ. Punct şi
de la capăt ilustrează, metaforic, imaginea omului în haine de sărbătoare,
stând în picioare, pe acel postamentum sau écritoire, ca în
vechime, transfigurat de respect, smerit în faţa cărţii pe care o citeşte. În
cazul de faţă, a poveştii exemplare pe care o spune profesorul (nu întâmplător)
de istorie Bazil Dumitrescu. Doar prin poveste, se ştie, istoria are şansa de a
deveni nemuritoare. Este ceea ce face şi Gabriel Chifu, ca scriitor, scăldând
istoria recentă în apa vie a poveştii.
|
|