Este uimitoare forţa pe care o declanşează, în timp, dorinţa de a citi un roman numai pentru că s-a vorbit despre el ca despre un text de referinţă. Gianfranco Calligarich este scriitorul care a debutat în 1973 cu Ultima vară în oraş, un roman care s-a impus ca un succes de lungă durată, reeditat de câteva ori şi căutat şi astăzi pentru a fi relecturat. Apărut recent la Editura Polirom (2021), traducere din limba italiană şi note de Cerasela Barbone, romanul lui Gianfranco Calligarich pare a fi lectura dorită pentru a recompune o lume în aparenţă cunoscută, cea a Romei la începutul anilor ‘60, o lume tihnită şi în căutarea unei perspective, dar dominată de lentoarea unor vremuri asemănătoare cu starea de caniculă a verilor romane, în special a lunii august, când locuitorii urbei sunt în concediu şi căldura toridă creează impresia de oraş părăsit.

Din acest unghi de privire, al unei lumi la graniţa ratării momentului, al pierderii imaginii de ansamblu din cauza caniculei, romanul propune o poveste de viaţă a unui tânăr ce nu-şi găseşte stabilitatea emoţională. Este boemul, jurnalistul şi scenograful, alcoolicul şi bărbatul adulat, dar care nu reuşeşte să identifice femeia care să-l salveze de la tristeţile inerente unei vieţi în derivă. Este o „povestire în cerc”, un rotund previzibil: tabloul de început cu agonia bunicului şi dorinţa de a-i fi aduse câteva picături de apă din mare. Plecarea prietenilor Glanco, artist plastic, şi a soţiei sale Serena, scenarist, se vor regăsi ca secvenţe similare la final prin reîntoarcerea acestor prieteni în Roma cea nedorită şi descrierea actului suicidal al personajului principal Leo Gazzarra. Reperăm şi o altă similitudine, Leo este vocea auctorială (cu trimiteri la preocupările lui Gianfranco Calligarich, jurnalist şi dramaturg) care descrie cu calmitate desprinderea din viaţă a bunicului sau, la final, de a sa.

Întregul roman este imaginea unei tristeţi provocate de gesturi făcute prea târziu, slujbe pentru scurt timp, plimbări anoste pentru a umple golul singurătăţii. De ce place lectorului şi după o jumătate de veac de la publicare? Pentru că este atmosfera căutărilor şi negăsirilor, a neliniştilor interioare, a ratărilor ascunse de privirile celor din jur. În acest sens este condusă naraţiunea, Leo încercând o întoarcere la Milano, la familia sa, după conştientizarea ratării profesionale şi după perioada de dezalcoolizare, în dorinţa recuperării armoniei de început de viaţă, dar nu are tăria ducerii la final a gestului salvator. Este personajul prin excelenţă al promisiunilor şi al ratării finalurilor, este cel prins într-un cerc vicios din care nu reuşeşte să se desprindă.

Gianfranco Calligarich ştie reţeta succesului: un titlu care incită prin ideea unei poveşti cu final, în realitate cu final deschis, o lume uşor recognoscibilă, a Romei, fără însă repere turistice, doar redarea atmosferei unui oraş celebru sub dogoarea căldurii de august şi, mai ales, această permanentă căutare a drumului de către un boem care îşi trăieşte viaţa la limita subzistenţei şi cu nonşalanţa unui victorios asupra angoaselor existenţiale, inerente lumii boeme. Oraşul gol este un culoar al vieţii, pe care poţi să mergi sau poţi doar să îl priveşti, pentru că simţi golul. Personajul nu are perspectiva unei vieţi, este imaginea redată de o pictură imperfectă, un peisaj apăsător. „Oraşul era atât de gol, încât se auzeau clădirile îmbătrânind” (p. 72). „Pe tine nu te apucă niciodată spaima că ai putea uita să respiri în timp ce dormi?”, îl întreabă pe Leo tânăra aspirantă la arhitectură, Arianna, cea care eşuează ca şi Leo (internată într-un spital şi recuperată de un artist plastic bogat, care însă nu îi va oferi sensibilitatea atât de dorită, doar confortul material la care visase).

Acţiunea romanului devine interesantă prin descrierea morţii prietenului Graziano, cel părăsit de soţie şi de fiice, un boem cu o viaţă fără perspectivă. Arta descrierii personajelor a lui Gianfranco Calligarich constă în suspendarea detaliilor ce ar putea conta în evoluţia personajului, ca o atingere şi o părăsire în clipa următoare, o privire spre un culoar al vieţii şi o retragere din faţa provocărilor vieţii, arta descrierii eşecului unui destin, o provocare a lectorului de a găsi soluţii postlectură.

Diagnosticul pus de doctorul clinicii, unde Leo se va trezi după câteva zile de agonie, este „sindromul apusului de soare”. „– Ştii ce e sindromul apusului de soare? a întrebat. Am clătinat din cap şi el a început să citească de pe foaie. L-am auzit spunând ceva legat de confuzie mentală, fragmente de personalitate primitivă, agitaţie şi irascibilitate, oboseală fizică şi mentală, gesturi automate, delir monoton şi confabulaţie. Confabulaţie mi-a plăcut cel mai mult” (pp. 172-173).

Calligarich ştie să creeze imagine prin naraţiune. Din lumea enunţului, verbal sau pictural, se poate întoarce în lumea enunţării, lumile romanului sunt permeabile. Nu ai sentimentul că descrie o sinucidere, ci o desprindere temporară de ardenţa unei veri (care este totuşi ultima, ne avertizează din titlu, provocând astfel curiozitatea lectorului) şi de inconsistenţa unui destin. Este o ieşire tristă din peisaj, dar asumată, cu singura imagine deschisă, marea, cea cu care şi începe romanul şi tot cu o parte finală a vieţii, a bunicului doritor de apa de mare pentru un ultim contact senzitiv şi simbolic cu pasiunea vieţii sale. Finalul celor două descrieri este deschis: bunicul nu va mai conştientiza atingerea apei de mare, iar Leo nu va şti când privirea îi va fi acoperită de apa mării, înainte de a se scufunda sub greutatea cărţilor pe care şi le-a legat de mâini, o altă imagine tristă a intelectualului care eşuează lamentabil într-un destin cu prea multe spaime şi angoase.

„Suntem ceea ce suntem nu datorită persoanelor pe care le-am întâlnit, ci datorită celor pe care le-am părăsit” (pp.21-21), scrie Calligarich, amintind cititorului posibila sursă a relecturării romanului. „Cărţile lasă impresii diferite în funcţie de starea sufletească cu care le citeşti. O carte care la o primă lectură ţi s-a părut banală, la a doua te poate zgudui numai pentru că între timp ai avut un necaz, ai făcut o călătorie sau te-ai îndrăgostit –, în fine ai avut un incident oarecare”. Este o motivaţie, poate, a succesului romanului în lipsa unei publicităţi agresive şi cu un impact atât de mare la public. Autorul ştie să dozeze tensiunea naraţiunii, paradoxal, spunând încă de la prima pagină, finalul: „Vreau să fie clar de la bun început că nu sunt supărat pe nimeni. Am avut şansa mea şi mi-am jucat-o. Atâta tot” (p. 11). Regăsim aceleaşi cuvinte la finalul romanului: „Cum am spus, nu sunt supărat pe nimeni. Am avut şansa mea şi mi-am jucat-o. Nimeni nu m-a constrâns. Regrete nu am. ( …) Mă gândesc că totul se îndreaptă spre mare. Marea care primeşte totul, toate lucrurile care n-au reuşit niciodată să se nască, toate lucrurile moarte pentru totdeauna. Mă gândesc la ziua în care cerurile o să se deschidă, iar ele – pentru prima dată sau încă o dată – o să-şi dobândească din nou legitimitatea” (pp. 205-206). Sunt ultimele cuvinte ale romanului ce deschid, nu închid, perspectiva, este ultimul monolog înainte de finalizarea actului suicidal care nu are nimic tragic, nici măcar sentimentul de regret. Totul este constatativ, cu o perspectivă abia acum întrezărită, dar nu spre viitor, ci spre trecut, pentru recuperarea momentelor netrăite.

Romanul Ultima vară în oraş a fost comparat cu Marele Gatsby, romanul lui F. Scott Fitzgerald, şi cu Fiesta lui Ernest Hemingway. Acelaşi stil melancolic, aceeaşi poveste de dragoste neîmplinită, aceeaşi lume boemă în care personajul principal îşi caută raţiunea de a aparţine şi, firesc, recunoaşte că nu este totuşi lumea lui. Imaginea Romei rămâne cea a unui oraş fantomatic, receptată prin acel sindrom al apusului de soare, memorabilă comparaţie pe care o propune Gianfranco Calligarich pentru personajele sale marcate de melancolie şi dezabuzare. Este un roman construit circular şi cu efect cinematografic, un alt argument al actualităţii acestei scrieri de debut, care-şi păstrează calitatea de carte-cult după o jumătate de veac.