Romanul Femei singure este citit cu un sentiment ambivalent: scrierea ultimă a lui Pavese a anunţat viitorul său gest suicidal sau este o scriere de tip terapeutic pentru autodepăşirea unei crize existenţiale? Sigur este că Pavese a trăit o experienţă tragică, iubirea pentru Constance Dowling, o actriţă atrasă mai mult de universul hollywoodian decât de pasiunea scriitorului italian, că Roma este oraşul în care a cunoscut-o, iar Torino – locul unde se îndrăgosteşte, că plecarea ei îl va determina pe Pavese să se adâncească în criza existenţială, că ea va deveni eroina romanului său La luna e i faln, un gest de răzbunare şi defulare prin estetic. Între aceşti parametri de existenţă marcată de depresie, Cesare Pavese va scrie romanul Femei singure, va primi prestigiosul premiu italian Strega, în iunie 1950, însă recunoaşterea publică a valorii scrierilor sale nu-l va deturna de la gândul suicidal, ceea ce se va întâmpla pe 27 august, într-o cameră de hotel din Torino, înghiţind 16 pliculeţe de somnifer.

Subiectul romanului Femei singure pare a fi o explicitare a acestui état d’âme. A fost publicat cu un an înainte de a se sinucide, are încadramente temporale şi geografice amintind de experienţa sa personală. O experienţă ce a generat o greaţă existenţială, un refuz de readaptare la un climat în degradare. Naraţiunea este o alternanţă între dialog şi stilul indirect, sugerând o scenă rotativă care adună sub luminile rampei câte un tablou. Impresionantă este imaginea receptată: sunt aceleaşi personaje, acţiunile sugerate nu sunt în succesiune, ci par în simultaneitate. Este un dublu limbaj, nu al disimulării sau al mesajului subliminal, ci al unei complementarităţi a detaliilor reunite într-un fluviu de cuvinte rostite de femei.

Clelia Olitana este tânăra care se reîntoarce la Torino, oraşul copilăriei sale, în vădita intenţie de a-şi reconstrui destinul pe cadrele deja existente: creatoare de modă, familiarizată cu lumea diversă a unei societăţi stratificate ce se reuneşte doar în contexte de detaşare de cotidian şi de alegere a unei atmosfere sau chiar vestimentaţii punând în evidenţă intenţiile de proiectare a imaginii personale în spaţiul public. Cesare Pavese alege două paliere de evoluţie a naraţiunii conturând două personaje, doar două din multele rămase „umbre” sau părţi ale unui personaj colectiv. În hotelul în care se va caza, Clelia va asista la un moment tulburător, o tânără are o tentativă de sinucidere: Rosetta pierde orice încredere în viaţă, va fi prezentă în economia naraţiunii ca sotto voce şi va constitui liantul între începutul şi finalul romanului, conferindu-i din această perspectivă o circularitate, ca un univers al disperării camuflat de o linişte aparentă, în care se ascunde momentul ales pentru gestul final. Este un roman al singurătăţii şi al înstrăinării de lume, este inevitabilul „retour du tragique” (Jean-Marie Domenach), un afront la o lume care se uniformizează, nu acceptă individualităţile, relaţiile sociale sunt circumstanţiale, prieteniile sunt nedefinite. Este un nou tragism la care făcea referire Domenach: al banalizării şi al închistării. Este răul care domină starea de aparentă normalitate, este libertatea claustrată într-un destin. Rămâne un recurs la cunoaşterea tragică susţinută de asumarea limitelor, a amorurilor şi a eşecurilor devastatoare. Este modalitatea tragică de a răspunde morţii prin jocul vieţii, devenind astfel un bun actor al propriului destin. Cesare Pavese intră în caruselul existenţial, nu are puterea de asumare a jocului vieţii şi îşi partajează trăirile în universul interior al celor două personaje feminine: Clelia, naratoarea evenimentelor, şi Rosetta, protagonista tragediei. Tentativei de suicid din debutul romanului, receptată cu o curiozitate motivată de mediul în care se produce evenimentul (un hotel) şi de vestimentaţia sinucigaşei (rochie de bal mascat), îi corespunde imaginea de final: aceeaşi Rosetta îşi va definitiva acţiunea suicidală, de această dată cu succes, locul ales este un atelier de pictură (un mod de receptare a vieţii prin estetic), poziţia aleasă nu va mai fi în pat, în timpul somnului, ci pe un fotoliu, cu vedere la grădină, o deschidere de perspectivă doar pentru elanul ascensorial al ultimului vis marcat de somnifere. Altfel, romanul este o panoramare a vieţii „de carnaval” a unei lumi în căutarea débouche-ului din cotidianul cenuşiu. Nimeni nu munceşte, Clelia îşi amenajează noua casă de modă, dar în percepţia publică rămâne croitoreasa, cea care nu poate să-şi „croiască” propriul destin, trăieşte experienţe de o noapte, priveşte cu detaşare grupul de prieteni, un mozaic de chipuri fără personalitate. Domină în acest univers femeile, ca un tot, cu experienţele lor prea puţin interesante. Rămâne în urma defilării acestor personaje-umbră un tragism al existenţei, o falsă trăire a vieţii, un amestec de zi-noapte, aburi de alcool, discuţii sterile. Viaţa trăită de Clelia este o enigmă deschisă, în care protagonista atrage prin mediul pe care îl crează, salonul de modă, o lume pestriţă, din care ea reface enigma propriului destin. Va supravieţui acestui climat tulburător, va accepta gestul suicidal al Rosettei, va fi Torino locul copilăriei, al inocenţei pierdute? Între un stil arhitectural baroc al unui salon de modă şi stilul de viaţă al celei ce concepe haine pentru „carnavalul” vieţii se aşază cugetarea lui Cesare Pavese: „Nu poţi iubi pe cineva mai mult decât pe tine însuţi. Cine nu se salvează singur, nu e salvat de nimeni”.