Excelând în introspecţia universului psihologic al personajelor aflate la limita trăirii exacerbate a realităţii imediate, Carla Guelfenbein se remarcă prin crearea unei galerii de personaje ce par măşti uşor de identificat, într-o tipologie dorită de cei ce se ascund în umbra chipurilor fără chip. Romanul Femeia vieţii mele propune o asemenea galerie într-o trepidantă acţiune ce pendulează între spiritul erotic şi dorinţele erotice. „Subtilă, vizionară şi plină de compasiune”, cum o defineşte J. M. Coetzee, Carla Guelfenbein a reuşit să se impună ca una dintre cele mai puternice voci ale prozei latino-americane moderne (La Vanguardia). Predilecţia pentru psihologii contorsionate şi pentru decodarea polisemantismului termenului „tăcere” o plasează pe autoare în atenţia criticii literare internaţionale: Reversul sufletului (2002), Restul e tăcere (2008), Cu tine în depărtare (2015, pentru care i s-a acordat Premiul Alfaguara).

Traducerea romanelor sale în peste cincisprezece limbi de circulaţie internaţională şi impactul la public i-au asigurat notorietatea. Traducerea în limba română realizată de universitara Lavinia Similaru potenţează valoarea romanului Femeia vieţii mele, accentul pe nuanţele termenilor-reper în construcţia narativă şi fluidizarea discursului conferind romanului în limba română o cursivitate remarcabilă, care atrage lectorul în vraja universului afectiv al personajelor marcate de încercările eşuate de a-şi depăşi condiţia socială şi pragul psihologic al unei iubiri trădate.

Compoziţia romanului, axată pe tensiunile triunghiului amoros, plasează alternativ confesiuni sub forma jurnalului intim şi naraţiunea la persoana I. Theo este un ziarist de investigaţie în zone de conflict şi portretist al personajelor importante din comunităţi multietnice, Antonio, un tânăr exilat chilian, este rebelul care doreşte schimbarea ordinii sociale, Carla, o balerină, care se refugiază la Londra împreună cu mama ei după dispariţia tatălui său în Chile (precizarea este explicitată de traducătoare într-o notă de subsol): „Dispăruţii sunt, în America Latină, persoane arestate şi reţinute ilegal de poliţie sau de armată, despre care familiile nu au veşti, nu ştiu nici măcar dacă sunt în viaţă” (p. 48). Cronica vieţii interioare devine un album al infernului lăuntric, punând intenţionat în evidenţă frustrările ca un mod de eliberare de tensiuni. Astfel, raportul dintre le dehors şi le dedans s-a schimbat în favoarea spaţiului interior. Discursul diaristic dezvăluie mai multe voci auctoriale, iar naraţiunea la persoana I amplifică registrul subiectiv. Şi aici intervine arta scrierii Carlei Guelfenbein: strategia confesiunii şi strategia disimulării confesiunii îşi revendică la răstimpuri întâietatea. Jurnalul Clarei este în esenţă nucleul incandescent al poveştii de dragoste. El se constituie ca o mărturisire „în cascadă”, creionând astfel trepte ale deschiderii spre interior. Nu este un jurnal personal, care să urmărească evenimentele la zi, nici doar un jurnal psihologic scris de un spirit introvertit. Între esenţa psihologică şi detaliile anecdotice se construieşte un adevărat spaţiu înşelător, cum l-a numit Jean Ricardou în volumul Noi probleme ale romanului (Ed. Univers, Bucureşti, 1988): „o puternică dezvoltare a spaţiului înşelător atât în dimensiunea referenţială (o dublă oglindire), cât şi în cea literală (o repetare intenţionată de sunete şi termeni)” (p. 199). Carla Guelfenbein apelează la reflexele oglinzii şi la semantica oglindirii. Este oglinda în faţa căreia protagonistul îşi rememorează viaţa şi este oglinda lacului în care îşi va pierde viaţa Antonio în gestul de a salva de la înec o fetiţă (loc în care avusese o tentativă de suicid), acestea sunt cele două valenţe extrapolate ale oglindirii spaţiului interior. Oglinda reflectă, oglinda „înghite”. Şi câtă nevoie au personajele de autoreflectare (un alt sens al oglinzii simbolice)! De aici şi clasificarea făcută de Jean Ricardou: oglinzi optice şi similitudini rafinate (op. cit., p. 202).

Polisemantismul oglinzii este marcat din debutul romanului. Theo şi Antonio sunt într-o cameră (spaţiu închis), unde „două oglinzi ovale pe uşile unui dulap ne reflectau chipurile” (p. 17). Este un loc, asemeni celui invocat de Horaţiu în Ode şi epode, Taranto, „unde îşi domolea lehamitea”. Aceasta este starea de spirit a celor trei prieteni, Theo, Antonio şi Carla, care vor sfârşi prin a face amor în trei şi a distruge astfel, cu o singură noapte a desfrâului considerat necesară autoflagelare, o prietenie bazată pe confesiuni şi susţineri afective în momentele existenţiale cruciale.

Pentru drogaţi, precizează autoarea, trădarea este un amănunt. Personajele sale sunt fie consumatoare de substanţe interzise, fie sub efectul narcotic al unei pasiuni senzuale devastatoare.

Toate trei personajele au o evidentă obsesie a rememorării detaliilor care fac diferenţa între infidelitate şi trădare. Încearcă să supravieţuiască în medii periculoase (zone de conflict armat sau sub influenţa alcoolului şi a narcoticelor). Este o luptă pentru supravieţuire între pulsiunea vieţii şi decenţă. Latentele impulsuri ale interdicţiilor sunt obstrucţionate de decenţa datorată educaţiei şi potenţate de trăirea vieţii cu sentimentul pericolului iminent, de aici paroxismul afectivităţii. Raportul dintre lealitate şi adevăr se constituie într-o balanţă, de care depinde însăşi viaţa protagoniştilor. Iar aceştia se lasă dominaţi de tentaţia căderii (la propriu sau la figurat): Antonio va cădea sub greutatea fetiţei în apă pentru a o susţine la suprafaţă şi astfel a o salva de la înec, Theo va cădea în patima aventurii în spaţii periculoase, trăind paroxistic fiecare clipă cu sentimentul vinovăţiei şi al geloziei, Carla va căuta ieşirea „la suprafaţă” după moartea lui Antonio şi imposibilitatea revenirii la relaţia cu Theo, urmărită fiind de sentimentul că nu a fost înţeleasă de cei doi bărbaţi care au posedat-o în acelaşi timp. De aici singurătatea personajelor, ca un modus vivendi într-o lume a tentaţiilor periculoase. Pe malul lacului, ca o oglindă a amintirilor, locul unde prietenia celor trei transcende imediatul şi graniţele vieţii pământene, este definită intimitatea, în esenţă subiectul principal al acestui roman: „intimitatea nu este incontinenţă fizică sau verbală care ne invadează uneori, când credem că am găsit pe drum pe cineva demn de confesiunile sau de pasiunea noastră. Cea adevărată e alunecoasă şi rară. Se manifestă în corp ca o căldură liniştită, agreabilă şi dă iluzia permanenţei. Eu şi Clara în penumbră nu o simţeam în nici un caz. Din contră, sunt sigur că ea se simţea la fel de departe de mine cum mă simţeam eu de ea” (p.187). „Nici un semn nu avea să mă conducă la sufletul ei, căci semnele sunt infinite şi schimbătoare şi nu există intimitate, nici măcar aceasta, care să permită unei fiinţe să atingă spaţiul unitar şi solitar al celeilalte” (p. 270).

Romanul Femeia vieţii mele este un amalgam de iubire şi ură, de răzbunare şi tentative de iertare. Este imaginea elocventă a dorinţei de a abandona şi a pasiunii de a relua o iubire abandonată, o permanentă pendulare între certitudine şi incertitudine pe fondul trădării şi pasiunii. Evenimentele, confesiunile nu dilată spaţiul naraţiunii, ci îl restrâng, definindu-l drept spaţiu unic şi solitar al fiinţei. Singurul ferment al acţiunii este duplicitatea. În numele ei se iubeşte şi se urăşte, scriitoarea reuşind să creeze acea galerie de personaje, cum Theo reuşeşte să creioneze jurnalistic profilul unor eroi din zonele de conflict. Şi toate demersurile vieţii lor se fac pentru „ieşirea la suprafaţă”, pentru supravieţuire. Este însă o ieşire falsă, care lasă să se întrevadă treptele deschiderii spre lumea tenebroasă a frustrărilor, trădărilor în numele unei pasiuni care nu are „ieşire la mal”. Rămân interogaţiile fără răspuns, într-o strategie a confesiunii, care recompune secvenţe din memoria scriiturii.