Romanul de debut al tinerei Pauline Delabroy-Allard, Povestea asta este despre Sarah, a avut un succes nesperat, obţinând şapte premii literare, câştigând, în 2018, Premiul Goncourt – Alegerea României şi Premiul Goncourt – Alegerea Poloniei, iar în 2019, Premiul Goncourt – Alegerea Elveţiei. Desemnarea de către publicul tânăr a premiilor şi receptarea critică entuziastă atestă aviditatea cu care un subiect despre iubirea dintre două tinere suscită deopotrivă interesul generaţiei tinere şi al maturilor, din raţiuni diferite: curiozitate şi informare cu tenta de identificare prin poveşti de viaţă. Stilul naraţiunii o plasează pe Pauline Delabroy-Allard printre scriitorii adepţi ai naraţiunilor cu dublu impact. „Ea vorbeşte despre dorinţă şi absenţă, chin şi nebunie, obsesie şi derivă. Ea intră în literatură prin uşa din faţă”, nota Le Figaro la momentul apariţiei romanului.

Povestea de dragoste dintre profesoara divorţată şi Sarah, violonista pasională şi stranie în comportamentul său, are un parcurs fulminant, trecând cu lejeritate de la o relaţie incipientă la pasiunea devoratoare. Prezenţa profesorului de liceu, a cărui companie este dorită de Sarah la începutul romanului, creează echilibrul prin viziunea tradiţională despre relaţiile dintre sexe. Vocea care dezvăluie detaliile unei vieţi la limita acceptării de către familie şi distanţarea de experienţe care nu sunt acceptate în mentalitatea tradiţională este feminină, cea a profesoarei tinere.

Prin tratarea acestui subiect, autoarea crede „că se pot deschide perspective. Chiar şi în Franţa am stat de vorbă cu oameni care mi-au mărturisit că romanul le-a arătat că lucruri pe care le credeau bizare sau în afara normei seamănă foarte mult cu ceea ce simt ei în mod obişnuit, ceea ce trăieşti într-o relaţie heterosexuală şi că i-a tulburat acest aspect. Seamănă cu o poveste obişnuită şi asta îi face să îşi schimbe părerile”, a declarat într-un interviu pentru Mediafax Pauline Delabroy-Allard. Identificarea autoarei cu personajul narator este evidentă şi susţinută într-un alt interviu. „Personajul naratoarei a fost creat, oarecum, după chipul şi asemănarea mea. Are foarte mult din mine această povestitoare: are vârsta mea, aceeaşi meserie ca şi mine, este mama unei fetiţe; deci, în prima fază ea mi se aseamănă cel mai mult. Dar, într-adevăr, şi eu prefer personajul Sarei”. Iubirea dintre cele două tinere va evolua spre disoluţia sentimentelor, factorul catalizator fiind starea de boală a tinerei Sarah, un cancer de sân care îi va răpune viaţa. Debusolată de certurile iscate de temperamentul violonistei, când aceasta era în starea letargică înainte de deces, profesoara se va retrage la Trieste şi va trăi decepţia acestei iubiri până la stadiul de boală şi moarte. Şi îşi va pune întrebarea dacă ea a fost cea care a ucis-o pe Sarah sau dacă a murit sub ochii ei.

Cele trei personaje au un fond latent de sensibilitate, pe care îl exteriorizează prin comportament: Sarah prin extravaganţă, profesoara prin sensibilitatea cauzată de iubirea pierdută, profesorul prin voita detaşare de emoţional.

Latenţa este, se pare, nucleul iradiant al reacţiilor personajelor: „Un cuvânt nu-mi dă pace, mă obsedează, cuvântul latenţă” (p.14). Definiţia din dicţionarul medical nu este întâmplător plasată: „Latenţă: stare a ceea ce există în mod non-aparent, dar care, în orice moment, se poate manifesta prin apariţia unor simptome” (p. 42). Naratoarea va resimţi acut această latenţă, iar Sarah o va asocia cu câteva fobii: „Fluturii de noapte şi statuile. Nu poate să stea într-o cameră în care este un fluture de noapte. Nu-i plac pentru că sunt imprevizibili, nu ştii niciodată în ce direcţie zboară, sunt schimbători, derutanţi, versatili. Cât despre statui, o înspăimântă ideea că s-ar putea însufleţi din senin. Că din moarte o să devină vii” (p.83). Sarah este de o „frumuseţe tragică” (p. 46). „Povestea asta este despre asta, despre Sarah necunoscuta, Sarah fata cinstită, Sarah doamna precaută, Sarah femeia capricioasă, Sarah ciudată, Sarah femeia singură” (p.63). Este o explicitare a titlului romanului, din care rezultă accentul pe structura personajului aparent secundar, întrucât în prim plan este vocea naratoarei şi ar fi îndreptăţit să o considerăm pe ea actant principal. În fapt, imaginea Sarei domină naraţiunea, iar profilurile psihologice, bine conturate ab initio, odată cu derularea acţiunii par a se suprapune, pierd contururile şi dobândesc aura de tragism în egală măsură, finalul fiind acelaşi: trecerea în moarte ca urmare a unei boli. Cele două personaje feminine sunt dominate şi resimt acut latenţa definită de un alt dicţionar medical invocat de autoare astfel: „după un traumatism psihic, timpul care se scurge între eveniment şi apariţia sindromului de repetiţie în nevroza traumatică. Aparent liniştită, această perioadă este deseori însoţită de momente de izolare, dificultate de adaptare, stări depresive sau, dimpotrivă, stare de euforie paradoxală. În mod normal durează de la câteva săptămâni la câteva luni, poate să fie foarte scurtă sau să se prelungească ani întregi” (p. 96). Este definiţia care descrie în detaliu evoluţia iubirii celor două lesbiene, starea euforică a Sarei şi starea depresivă a profesoarei. Finalul este expresia decrepitudinii fizice în ambele cazuri. Cu diferenţa că aşa cum a trăit, intens, trepidant, Sarah moare tânără după câteva luni de cancer, profesoara trăieşte în depresie încă 15 ani, însingurarea voită fiind modul de refuz al realităţii imediate.

Povestea este, în esenţă, despre regresiune, despre timpul regăsit, despre copilărie şi modul copilăresc de detaşare de complexe.

Claude Bremond propune, în volumul Logica povestirii (Ed. Univers, Bucureşti, 1981), trei categorii în care să fie plasate spre identificare satisfacţiile şi insatisfacţiile celor ce resimt efectele unei boli: starea hedonică (starea care produce prin ea însăşi o plăcere imediată), satisfacţie de ordin pragmatic (se calculează un avantaj), satisfacţie de ordin etic (conştiinţa datoriei împlinite). Este evoluţia afectelor (satisfacţie sau insatisfacţie) însoţind percepţia pe care o are pacientul asupra stării sale prezente (pp.191-192). Cele două personaje ale romanului, aflate într-o relaţie ce produce în egală măsură satisfacţii şi insatisfacţii, sunt sub incidenţa stării hedonice, dar profesoara va sfârşi prin asumarea bolii de nevroză traumatică, cu evidente stări depresive, până la inducerea morţii ca salvare de la însingurare, o satisfacţie de ordin etic.

Citirea romanului trimite şi către alte asocieri de termeni: satisfacţii, insatisfacţii şi nevoia de intropatie. Teoriile despre intropatie mizează pe relevarea relaţiei de receptare de către un subiect aflat în stare de impresionabilitate. Wilhelm Worringer conferă „nevoii de intropatie” o motivaţie şi o cauzalitate: „Sentimentul de fericire care este stârnit în noi prin reproducerea organică a vieţii, ceea ce omul modern caracterizează ca frumos, este o satisfacţie a acelei nevoi interioare de activitate proprie, în care Lipps vede premisa procesului de intropatie” (în Abstracţie şi intropatie şi alte studii de teoria artei, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p. 31). Este esenţa acestui roman, poate mai puţin cu intenţie din partea autoarei, dar textul se rescrie după logici prea puţin explicate. Intropatia, acest concept din filozofia germană, desemnează transpunerea eului în obiecte exterioare. În cazul romanului autoarei franceze Pauline Delabroy-Allard, această intropatie se manifestă la Sarah prin vioară, iar la profesoară prin banca albastră care se uneşte, în percepţia ei, cu albastrul mării şi al orizontului. Este dorinţa de dematerializare şi de depersonalizare, de pierdere a contururilor pentru unirea cu starea de infinit, o deschidere spre eternitate. Sarah, violonista, se va identifica în timp cu vibraţiile viorii şi va fi perpetuată starea sa de emoţie estetică prin imaginea de pe afişul cu cvartetul. Ceea ce uneşte cele două percepţii este poemul Tânăra şi moartea de Matthias Claudius, pe care îl citeau împreună, iar acum, după moartea Sarei, formaţia muzicală va păstra locul Sarei şi va interpreta cvartetul în re minor astfel intitulat, scris de Franz Schubert în martie 1824.

Importante în ecuaţia analizei sunt efectele nevoii de intropatie, sunetele şi satisfacţia iubirii şi dincolo de moarte, temă susţinută prin această epifanie erotică, revelaţia unei lumi nevăzute, o percepere neaşteptată a unei noi semnificaţii a iubirii între două suflete, în acest caz, femei aflate la limita singurătăţii şi a disperării prin însingurare.