Sibiul, cunoscut şi sub denumirea germană Hermannstadt, este un oraş cultural (în anul 2007 el fiind declarat Capitală Europeană a Culturii, primul oraş românesc ce primea această titulatură din partea Parlamentului European) ce apare ca matrice spirituală în literatura celor care, pentru o perioadă sau pentru toată viaţa, au interacţionat cu sibienii, cu străzile oraşului, cu vechile şi impunătoarele sale clădiri istorice, cu sărbătorile al căror pitoresc este generat de amalgamul naţionalităţilor conlocuitoare, cu trecutul acestei aşezări. Îi descoperim prezenţa marţială în volumul bilingv Scene din oraşul-vitraliu de Dumitru Chioaru, Editura Armanis, 2021, volum tradus în limba germană şi ilustrat cu fotografii de Beatrice Ungur.

În Cuvântul său introductiv, Joakim Wittstock consideră că „prin poeziile lui Dumitru Chioaru, Sibiul obţine un spor de lumină. Dacă e văzut ca oraş-vitraliu asta înseamnă iluminare”, judecată de care ne vom convinge prin actul lecturii.

Personalitate-reper a Sibiului, cadru didactic universitar şi redactor şef al revistei Euphorion – ce apare sub egida USR, Dumitru Chioaru, indiscutabil cu o operă diversă şi diversificată în timp, dezvoltă, în ceea ce priveşte poezia, nu de puţine ori, un laitmotiv, anume, cel orfic, autorul însuşi apreciind că Orfeu şi Euridice reprezintă „mitul cel mai însemnat pentru poezia lirică”. (Cuvânt însoţitor, p. 6). Poeziile dedicate Sibiului din acest volum sunt texte preluate dintr-un altul, Viaţa şi opiniile profesorului Mouse, apărut la Editura Limes, în 2004, acum însă în variantă bilingvă. Deşi în mare parte dedicat Sibiului, regăsim în volum şi alte toponime, alte parcă prelungiri ale vechii cetăţi, prin Cisnădioara, Sibiel, apele Cibinului ori Sângătinul natal, cel aflat „departe de lume departe/ de şosea şi de calea ferată/ într-o vale legănată de păduri”.

Primul text din carte se numeşte, simplu, Sibiu şi propune o panoramă a oraşului, privit din unghiuri diferite, astfel încât să încapă lejer pe retină şi turnul Bisericii Evanghelice, şi Muzeul Brukenthal, şi străduţe sau case, dar şi cuplul rupt parcă din peisaj, „o săsoaică grasă şi bărbat stacojiu cu două coşuri de flori”. Panoramarea continuă, vitraliul se dovedeşte unul generos, irizat totuşi de nostalgii adolescentine, de pe vremea când „din bancă priveam/ afară cum creşte lumina înspre Podul/ Mincinoşilor bătăile sporindu-mi Ea/ trecu şi Eu am rămas la mijloc nehotărât/ ca şi acum în piaţă unduind”. Textul, nu doar descriptiv, ci şi al forării în sine, chiar dacă pretextul pictural pare să se insinueze mereu, rămâne un subterfugiu al unor stări pe care repetabila (i-aş spune promenadă, dar e mai mult de-atât) călătorie armonizează om şi peisaj, trecut şi prezent, artă şi prozaism.

Un alt text, o altă volută temporală, pornind de la Piaţa Aurarilor, unde forfota negustorilor de bijuterii, de mătăsuri sau de catifele este adusă în prezentul imaginat de poet, cu toate acestea, atmosfera sărbătorească se încarcă la un moment dat cu o aură apropiată tristeţii, prin compararea măreţiei de altădată cu clădiri dărâmate sau în ruine. Concluzia este fermă: „nimic din ce-a fost!”. Un alt monument sibian, martor al istoriei locurilor este Podul Minciunilor, căruia Dumitru Chioaru îi dedică un poem cu acelaşi titlu. Tabloul se restrânge, ca într-un ochi magic, edenic, la un El şi o Ea, îndrăgostiţii dintotdeauna: „ce vezi? ai întrebat răzimându-ţi capul/ pe umărul ei stâng/ văd Sibiul cu numai doi locuitori”.

Motivul luminii apare şi în poezia dedicată Muzeului Brukenthal, cu un decor maximizat prin transformarea vizitatorilor în pictori ad-hoc: „vizitatorii îşi desfac şevaletele/ şi pictează ramura înflorită de măr/ ramura cu mere roşii de sânge/ ramura uscată de măr/ şi ramura înmugurită iar”.

Aflăm denumiri vechi de străzi şi de clădiri, unui drum de acces i se spune, de pildă, „Spinarea câinelui”, drum pe care îl visa însuşi Cioran, în exil, în timp ce un edificiu precum biblioteca Astra trece prin momente delicate, pentru că „timpul cărţilor se gârboveşte lent/ sub rafturi de casete şi CD-uri”. Biserica de la periferie, având apanajul credinţei, prin cei aflaţi înlăuntrul său şi dezolanta prezenţă a cerşetorilor aflaţi pe scări sunt imagini ce conturează realist o altă zonă a Sibiului drag lui Dumitru Chioaru şi nu numai. În ipostaza unui singuratic, poetul se plimbă pe aleea filozofilor, încolţit de-aceeaşi întrebare: „nicio lumină, Doamme?”

Oraşul a trecut prin furcile caudine ale trecutului de lupte şi zavere, i-au rămas, drept metaforă a vigilenţei permanente, „ochi cu pleoape de ţiglă/ veşnic ridicate/ ochi prin care priveau alţi ochi”, dacă nu cumva ochii aceştia or mai fi funcţionând şi-acum, cine ştie?! Indiferent dacă este vorba despre Oraşul-de-sus sau despre Oraşul-de-jos, Sibiul lui Dumitru Chioaru are atâta farmec, atâta rezervă de empatie, încât îţi vorbeşte nu doar prin istoria lui, prin cultura lui pluridirecţionată, ci şi prin ceea ce te lasă ca lector să descoperi din ce s-a scris despre el, iar volumul de versuri Scene din oraşul-vitraliu este cea mai bună dovadă.