Mic tratat existenţialist
de Geo Vasile
În
jurul a patruzeci de ani (bănuim doar, căci nu am avut cum afla nici măcar
minime date biografice), poetul Teodor Sandu se află la a patra carte,
dintre care trei au fost tipărite la Editura Conta din Piatra Neamţ. La cea mai
recentă, Eternitatea personală, Conta, 2011, 146 p., ne vom referi cu
precădere în cele ce urmează. Este vorba de o structură gravă, reflexivă,
înclinată spre meditaţie şi cogitaţie, ceea nu înseamnă că poetul nu are
calitatea de a se lăsa uimit şi puterea de a se bucura de corola de minuni a
lumii, între care peisajul, anotimpurile, iubirea, părinţii din părinţi,
cerul înstelat, nostalgia copilăriei opusă osândei sisifice a adultului etc.
Textele poetice impecabile formal şi ideatic (a se citi De sub pământ încă mai
creşte iarbă sau Visul lunii) lasă loc şi unora ce păcătuiesc prin
discursivitate prozaică (Egalii de după titluri, de pildă), truisme,
redundanţă, prin acel déjŕ dit ce poate fi evitat fie prin
(re)cunoaşterea instinctivă (talentul!) a unor căi bătătorite şi deci
nefrecventabile, fie prin lecturi de poezie de la Pindar până la Cristian
Popescu sau Aurel Dumitraşcu, să zicem. Paradoxal, chiar în cuprinsul unui
singur text există strofe emoţionante în contradicţie cu locuri comune, dovadă
că Benedetto Croce avea dreptate când deosebea, chiar şi la mari poeţi, pasaje
banale, somnolente, salvate prin altele, memorabile, estetica lui ce punea preţ
pe autonomia artisticului fiind o selecţie între poesia e non poesia.
Procedând astfel, vom decupa din Ce-ar fi să nu mai vorbesc superbele versuri prin metafora implicită şi
dicţiune: Îmi vreau/ Înapoi umbra copacilor/ Ce-şi împleteau peste capul meu
crengile/ În cozi împletite de inorogi// Îmi vreau/ Înapoi liniştea dinaintea
dinaintea/ Răsăritului vieţii şi/ Gustul amar al cireşelor cu/ Miros de iarbă
(...)
Teodor
Sandu este un discipol, se pare al unor Marin Sorescu, Nichita Stănescu, dar şi
al unor suprarealişti desprinşi din mantaua lui André Breton. Majoritar
verslibrist, poetul performează când şi când în unele texte (a se citi în acest
sens Normalitate, Nouăsprezece) ce formal se supun prozodiei clasice (ritm,
rimă, asonanţe). Iată doar două exemple: Deschid ochii de/ Deasupra/ Zborului
de sub/ Pământ,/ Să ating iarăşi/
Măsura/ Ceasului cu pas/ Prelung.(...). Cerne cerul iar zăpada/Stoarce norii
de idei/ Nu mai ştiu unde-i ograda/ Plină cu miros de tei.// Curge peste
amintiri/ Cu fulgi mari cât roata morii/ Nu mai ştiu unde sunt anii/ De sub
patima ninsorii.
Un
mic tratat existenţialist de gândiri şi de imagini oferă cartea mai sus numită,
totul menit să rezoneze în metaforele centrale tip viaţa ca teatru, spectacol
(de fiecare dată cu alţi actori), viaţa ca vis, ca neprihănire întru
singurătate, obsesia timpului şi a spaţiului, omul ca pulbere de stele sau
pascaliană trestie gânditoare, ce fac casă bună cu unele temerare tablouri de
frumuseţe convulsivă, o ars
combinatoria ce aminteşte de cubism sau expresionism unde la mare cinste se
află receptarea universului sub narcoza sinesteziei: Iată-l pe Teodor Sandu în
postura unui Gellu Naum elegiac: Cele doă feţe / Sprijinite de/Palmele
trecătoare/ Ale ploii/ S-au murdărit de lumină/ Şi-au fost curâţate/ Doar după
dispariţia întunericului (...) Singura stare de care îmi este frică/ Este
singurătatea/ Nu cea de dincolo, aceasta de aici./ Nici măcar de călătoriile
întimp/ Nu mai am vreme,/ Mă mai înspăimântă/ Scârţăitul roţilor de
tren/Ridicând praful peste/ Ferestrele piramidelor sau/ Arhimede făcând plajă
şi/ Contrazicându-se cu apa (...)
În
versurile lui Sandu Tudor nu se locuieşte decât spaţiul pe care poetul îl
părăseşte, nu se creează decât opera de care se detaşează, nu se obţine
dăinuirea cea fără de timp (eternitatea personală ) decât prin efemera
noastră existenţa. Emoţia intraverbală poate lua chipul unei mângâieri ce se
insinuează imperceptibil întru trezirea clapelor profunde ale vieţii noastre
interioare. Autorul îşi revendică un rol în dimensiunea cosmică, căutând
totodată să dea o noimă lucrurilor, fie şi una a neamintirilor. Prin multe
dintre textele cărţilor sale, îşi consolidează un refugiu în iraţional, în
balsamul visului poetic, echivalentul unei frumuseţi aflate la polul opus
feluritelor crize, depresii, vanităţii, individualismului şi violenţei ce ne
amprentează existenţa şi eternitatea ce a devenit personală/nu mai are
nicio/legătură cu timpul. Condiţia poetului este una a evadării în zborul
oniric, ca negare a pământului, materie brută, tărâm al angoasei (Acolo unde/
Nu mai este linişte/ Nici măcar pentru iarbă.) în care se coboară ca într-o
bolgie purgatorială sau infernală.
Spre
deosebire de acel poeta artifex al poeziei în chip de desen executat
circular, fără a ridica creionul de pe hârtie (doar cuvintele poeţilor mai pot
schimba ceva, ne întrebăm, odată cu poetul),
în Teodor Sandu există şi poetul marilor zăcăminte aurifere
declanşatoare de emoţie umană şi artistică: Ştim sigur/Mamă/Că ne-aştepţi/ Vom
veni/După ce vom termina ce/Avem de făcut/Adunând peste paşi/Toate cărările/Şi/
Bătătorind toate firele/Netoarse din/Praful aştrilor/Repartizat nouă să-l
numărăm/ Pe pământ/Vom fi iarăşi ca înainte/Râzând (de data aceasta)/De toate
şanţurile săpate/Cu lacrimi (De data aceasta). Poeziile scurte au
încărcătura tulburătoare a aforismului, ca de pildă această definiţie a
realităţii, vanitas vanitatum vanitas: Totul este o/ Oglindă/ În care/ Se
priveşte/ Cenuşa/ Praful universal/Transformat de/ Imaginaţia/ Timpului
nostru.
Pendulare între viaţă şi clarobscurul
non-existenţei, poezia lui Teodor Sandu, ce nu exclude probe de desăvârşire şi
inedit, este cea a unui tânăr mag călător printre stele (i se poate depista o
veritabilă sideromanie), loc geometric ce-i oferă panorama exilului nostru
pământesc, tot atâtea mesaje ale vieţii lăuntrice venite din partea multiplelor
identităţi ale poetului, etice, estetice, ludice, autohtone, universale etc. Ne
permitem să intuim un filon blagian de bun augur pentru evoluţia autorului,
pentru elanul ascensional implicit, sinonim al unei înalte idealităţi, în
aceste versuri din textul Toate adunate la un loc: Între mirosul culorilor
de pământ şi/ Lumina stelelor căzătoare/ Între dimineaţa zilelor şi/ Primul
cuvânt al mamei/Între aici şi imediat-ul aleatoriu ales de providenţă/ Între
slăbiciune şi plăcerea/ Dureroasă a înjosirii/ Între mine /Şi apropierea/
Orizontului de tine/ Toate adunate la un loc/ Răsfirate printre degetele
existenţei/ Sunt/ Treptele/ Pe/ Care/ Le/ Iei/ Cu/ Tine/ Urcând.
|
|