*

„Nu va avea niciodată prieteni adevăraţi cel care se teme să-şi facă duşmani” (William Hazlitt).

*

Constat că nimicurile, „bancurile”, „prostioarele” capătă pentru cel ce sunt, odată cu scurgerea anilor (ce mai, a deceniilor), o neaşteptată atracţie. E poate o încercare de „revanşă” în cele din urmă a acestui etaj inferior faţă de cele „înalte”, faţă de gravitatea lor meprisantă, nu totdeauna cu satisfăcătoare motivaţie. Sau o naturaleţe a comportării mentale, dispusă a mai lăsa la o parte eticheta, scorţoşenia intelectului întrucîtva snob? Sau mai curînd o intuiţie a unui nec plus ultra, a acelei limite finale care se sileşte a fi agreabilă, „simpatică”, aidoma unei surori medicale inimoase în faţa unui pacient pregătit să intre într-o operaţie riscantă?

*

„Există o vîrstă la care înveţi ceea ce ştii, vine apoi o altă vîrstă la care înveţi ceea ce nu ştii: aceasta înseamnă căutarea. Poate că acum este vîrsta unei alte experienţe, aceea a dezvăţului, în care lăsăm să opereze în mod imprevizibil reordonarea pe care uitarea o impune în sedimentarea cunoştinţelor, a culturilor, a credinţelor pe care le-am traversat. Această experienţă are, cred, un nume ilustru şi demodat, pe care îndrăznesc să-l folosesc aici fără complexe, în ciuda ambivalenţei etimologiei sale. Este vorba despre sapientia, ce înseamnă puţină cunoaştere, puţină înţelepciune şi cît mai multă savoare” (Roland Barthes).

*

Atît de paroxistic orgolios, încît nu-i mai pasă nici de opiniile confraţilor. N-ar mişca nici un deget pentru a-şi spori reputaţia, destul de anemică, deşi ar merita o mai fermă recunoaştere. Închis ermetic în sine, afişează o poză de pseudoumilitate cum o supremă sfidare aruncată lumii. Face figura unui monah atît de îndărătnic în condiţia sa ascetică, încît nu se mai gîndeşte nici măcar la opinia lui Dumnezeu asupra sa.

*

„E nevoie să conlucreze un duşman şi un prieten ca să-ţi fie adînc rănită inima: unul pentru a te deprima şi celălalt pentru a-ţi aduce vestea” (Mark Twain).

*

Cînd erai foarte tînăr, se întîmpla să te miri de faptul că pe Celălalt nu-l interesează ce te interesa pe tine. Acum, dimpotrivă, se întîmplă să te miri că şi pe Celălalt îl interesează ce te interesează pe tine. Ingenuitate întîrziată sau egotism în avans?

*

„Cîteva din profeţiile babei Vanga: 2076 – lumea va fi condusă din nou de comunişti, 2084 – va avea loc o renaştere a naturii, 2088 – o nouă boală va lovi planeta, oamenii vor îmbătrîni în cîteva secunde, 2097 – boala va fi vindecată, 2100 – Soarele făcut de mîna omului va lumina partea întunecată a planetei, 2111 – oamenii vor deveni roboţi, 2125 – Ungaria va primi semnale din spaţiu, 2154 – animalele vor deveni pe jumătate oameni, 2371 – secetă mare, 3005 – va fi război pe Marte. Sincer, dintre toate mă sperie doar prima, cele care urmează, precum «Soare făcut de mîna omului» nu sunt decît nişte consecinţe fireşti” (Dilema veche, 2018).

*

Cel mai longeviv animal existent e Scoica Quahog, pentru că atinge inegalabila vîrstă de 400 de ani.

*

Mă simt uneori aidoma unui pumn strîns. Stările ce nu pot ajunge la expresie se contractă dispunînd de o anume forţă, dar fiind în acelaşi timp şi neputincioase, gata a se descleşta, totuşi oprite de la o asemenea soluţie. Aşteaptă un semn, o dezlegare. De unde? Nu se ştie. Oricum nu din alcătuirea psihosomatică a omului, ci din ceea ce o depăşeşte, fie şi prin minima semnalare a misteriosului impuls în cauză.

*

Structura poeziei lui Ioan I., între un real fără mister, tern, şi un mister fără real, în expunerea sa cu alură de predică, fără nici o legătură între ele. Ca şi cum ar fi produsul a doi autori diferiţi, deşi semnează cu acelaşi nume.

*

A avea simţul realităţii înseamnă pentru un tînăr a fi, într-un grad oarecare, prudent. Iar pentru un bătrîn, într-un grad oarecare, resignat.

*

Chietudine: a te simţi în lume asemenea unui obiect, încăpînd într-o cutie anume confecţionată pentru a-l adăposti. A. E.: „Dar dacă nu e confecţionată pe măsură?”.

*

Te simţi liber într-un fel păcătuind, dar adevărata libertate o poţi cunoaşte prin metanoia.

*

„Situaţia filosofului este într-adevăr tragică: aproape întreaga lume este împotriva lui. De-a lungul istoriei civilizaţiei se manifestă ostilitatea împotriva filosofiei din toate părţile. Ea este partea cea mai puţin apărată a culturii. Însuşi statutul ei este repus în discuţie fără încetare, şi fiecare filosof este obligat să înceapă prin a o apăra, prin a-i arăta dreptul la existenţă şi valoarea. Atacurile, al căror obiect este ea, vin de sus şi de jos; religia îi este duşman, ştiinţa, de asemenea” (N. Berdiaev).